CUM ESTE „UCISĂ”, A DOUA OARĂ, ECATERINA TEODOROIU (CĂTĂLINA TODEROIU)! (I)

„Când a intrat Ecaterina mea la şcoală, la Bucureşti, mi-a zis: «Nu mai putem s-o ducem cu sărăcia, mă duc eu unde o da Dumnezeu: ajutaţi-mă acum».”
(Elena Toderoiu, mama Cătălinei)

Ţel de „fier”!

Cine vrea să deschidă „cartea de nestemate” a Eroilor şi Martirilor Neamului Românesc, atât de incomodă generaţiilor dezorientate de te(r)felişti cu ifose seculariste, nu are cum să nu i se „taie” respiraţia când află că undeva, cândva, în această Ţară atât de urgisită, un „boţ” de lut ales, Cătălina Toderoiu (Ecaterina Teodoroiu) şi-a ridicat cu o tărie dezarmantă ochii spre Cer şi Patrie, din cătunul gorjean Vădeni, dintr-o familie modestă, cu 8 copii (3 fete şi 5 băieţi), care locuia într-o micuţă casă cu două odăi, construită din bornele unei vechi mori de pe apele Jiului, într-una din ele locuind toţi copiii! Desigur că, pentru cei ce astăzi nu vor să dea naştere la prunci de teama „posibilităţilor”… precare, este greu de înţeles cum de a fost posibil ca eroina noastră, oacheşa Cătălina, să doarmă ani la rând într-o copaie (albie), iar cei 8 copii să fie crescuţi, după spusele mamei lor, „cu două pogoane de pământ şi un car cu doi boi”! Însă a fost să fie, în vremea de-atunci a vrednicilor noştri înaintaşi, ca noi să luăm aminte, smeriţi, la cât de greu le-a fost lor, de pildă familiei Cătălinei, să aibă pe masă o pită, în trudă şi dăruire, agonisită de un tată ai cărei fii lucrau de zor la coarnele plugului şi la coada coasei, în timp ce mama şi fiicele sale, uneori desculţe, puneau seminţe în urma plugului!
Sfidând însă greutăţile materiale, înţelese ca o punte spre împlinirea spirituală, copila Cătălina şi-a format un caracter destoinic prin care, având o „voinţă de fier”, s-a distins în a-şi cizela aptitudinile în universul învăţământului (a studiat la Vădeni, Târgu-Jiu şi Bucureşti): la şcoală era pasionată de cărţile de istorie, scria poezii (semnate Ecaterina Teodoroiu), cânta la vioară (inclusiv seara, pe banca de la poartă), iar la horă asculta cu atenţie cântecele lăutarilor… Cam aşa era Cătălina - o fetiţă de statură mijlocie care, cu părul ei negru şi ochi negri, sclipitori, s-a îmbrăcat la adolescenţă în cercetaş-infirmieră şi, cu un curaj de-a dreptul impresionant, s-a înrolat pe front - după ce fratele său cel mai mare, Nicolae, a fost împuşcat în 1916 - pentru a dezrobi Ţara din „cleştele” armatei germano-austro-ungare.

Inimi săgetate…

„Înhumarea ei (a mamei Cătălinei - n.a.) s-a făcut cu o simplitate mustrătoare pentru cei ce au pic de simţire. În afară de 5-6 femei care au urmat carul cu boi - ce purta coşciugul ei prea modest - de învăţătoarea şi învăţătorii satului, veniţi cu câţiva copilaşi de şcoală pe care i-au putut strânge, n-au mai asistat la înmormântare decât patru domni.”
(Ziarul „Gorjanul”, 9 mai 1940)

Ostenindu-se pe moşia boierului Pleniceanu, tatăl Cătălinei, Vasile, nu a încetat niciodată să fie, chiar dacă era cel mai sărac dintre clăcaşi, reazemul familiei şi, evident, cel care, văzând-o mereu pe Cătălina sub „aripa” mamei, s-a bucurat să îşi adune întreaga familie, laolaltă, fie în jurul mesei, fie la Bisericuţa Ortodoxă din Vădeni. În ce o priveşte însă pe Cătălina, aceasta şi-a drămuit timpul, în încercarea de a le uşura părinţilor poverile, între a învăţa şi a se îngriji, pe plaiurile natale şi în Capitală, de copiii dascălilor ei!
În orice caz, înainte de a-şi vedea împlinită dorinţa de a merge pe front, Cătălina Toderoiu avea, printre cei din generaţia sa, o cultură aleasă... Maturitatea ei intelectuală i-a permis să ştie cu precizie că România se afla într-un pericol iminent şi, fără să ezite, şi-a pus cu abnegaţie şi eroism sufletul pe front, pentru românii săi dragi… Iar cât de mult au suferit părinţii, când au aflat că le-au plecat copiii pe lumea cealaltă, nu are rost a lungi vorba: tatăl Vasile avea să mai trăiască 11 ani, iar mama Elena încă 23…
Cu siguranţă, pământul şi pensia primite, ulterior, nu au fost în măsură să le stingă dorul de a lor fecioară vrednică, eroina Cătălina, ale cărei oseminte, văzându-le „repatriate” la Târgu-Jiu (în 1921), părinţii le-au putut săruta cu pioşenie… Respectul public faţă de jertfa eroinei de la Jiu s-a manifestat şi în 1935, când, tot la Târgu-Jiu, acesteia i s-a ridicat un Mausoleu şi însuşi regele Carol al II-lea a avut ocazia să strângă cu respect mâna îndureratei şi plânsei Elena, mama Cătălinei - o cinstită femeie care, cu inima sângerândă de ascuţişul „sabiei” morţii fiicei sale, s-a mutat la Domnul, în 1940, chiar în Săptămâna Patimilor Mântuitorului Hristos! A fost condusă, pe ultimul drum, doar de câţiva creştini! Uitată şi ignorată de ceilalţi!

În luptă, la Jiu…

„Eu rog pe bunul Dumnezeu în tot timpul ca să vă apere de a fi victime. Eu rog pe bunul Dumnezeu în tot timpul pentru toţi ai Ţării mele, însă îi cer prea mult şi-i este imposibil de a feri pe toţi. Învingători să vă mai văd odată şi întotdeauna. Eroi. Eroi să fiţi.”
(Scrisoare a Cătălinei Toderoiu către sublocotenent G. Nicolescu, comandantul companiei unde a luptat fratele-erou al eroinei)

Când clopotele Bisericii din Vădeni au început să bată, ca urmare faptului că România a declarat război Austro-Ungariei în 1916, localnicii au înţeles, în frunte cu Cătălina Toderoiu, că o eventuală „rupere” a trecătorii Jiului, de către armata Puterilor Centrale, ar însemna pur şi simplu, mai ales că forţele germano-bulgaro-otomane conduse de generalul Mackensen aveau să forţeze linia Dunării (la 1 septembrie 1916), o iminentă şi catastrofală ocupare a Munteniei, Olteniei şi, ceea ce se va şi întâmpla (la 23 noiembrie 1916), pierderea Capitalei, a Bucureştilor. Momentul istoric, de mare încărcătură emoţională, a generat în inima Cătălinei ecoul sfânt al clipei unice, de neratat, de a se ridica, cu o tărie rar întâlnită în operaţiunile militare ale lumii, pe acel piedestal al nemuririi de pe care, din iubire de Dumnezeu şi de Neam, a sfidat şi frica şi moartea! Numai aşa se explică de ce, cu o astfel de înflăcărare în pieptul ei de cercetaşă (adică de infirmieră la spitalul improvizat la liceul din Târgu-Jiu), s-a îngrijit cu sârg de militarii răniţi şi, scriindu-i fratelui său aflat pe front (caporalul Nicolae, din Batalionul II), îl înştiinţa de nădejdea „ca în curând să ne vedem cu toţii laolaltă într-o Românie Mare”!
În cele din urmă, cu gândul de a pleca mai repede voluntară pe front, şi-a contactat fratele în toiul luptei de la muntele Scoruşelor şi, cerându-i permisiunea de a-i fi alături în război, i-a spus răspicat lt. Bălcescu: „Nu mă tem de moarte!”. Însă dorinţa ei, raportată comandantului companiei (G. Nicolescu) chiar de fratele Cătălinei, a fost respinsă categoric. În această situaţie, cutezanţa devenindu-i şi mai aprigă, Cătălina s-a implicat activ în bătălia de la Podul Jiului (octombrie 1916), contra germanilor, strigând gorjenilor să nu se teamă („alergaţi şi puneţi mâna pe arme şi să luptăm”), cărând gloanţe cu fusta către soldaţi şi salvând viaţa la trei soldaţi răniţi şi căzuţi în apa Jiului…
Apogeul dârzeniei l-a atins, însă, când fratele său a căzut, eroic, în luptă! Fiindu-i alături, în plin şuierat de gloanţe, Cătălina şi-a luat fratele în braţe şi, sărutându-l cu credinţa că Dumnezeu ne va învia pe toţi cândva din morminte, i-a spus: „La revedere, frate!”… Apoi, i-a săpat mormântul chiar pe locul unde fusese ucis, i-a aruncat pământ peste sicriu şi a pus un semn de recunoaştere. Şi, luându-i armamentul şi casca, a plecat la comandantul campaniei, pentru a se înrola în locul fratelui erou, în aceeaşi companie! A trecut peste voinţa col. Obogeanu, care i-a respins intenţia neobişnuită, ajungând în cele din urmă la col. Neagu. Acesta a dat ordin col. Coandă să o primească, în Batalionul II, punând-o chiar sub comanda lt. Gheorghiţoiu (comandantul fratelui său).
„Înarmată” cu o astfel de îndrăzneală, nemaipomenită, Cătălina a depăşit „barierele” naturii firii şi, îmbrăcând haina ostăşească şi toate cele, a primit botezul sângelui, în lupta cu germanii, fiind transportată, pe targă, la spitalele din Filiaşi, Craiova şi Bucureşti. Din „marşul” ei spre a fi combatantă pe front, început cu îndemnul către soldaţi „Trageţi. Nu vă uitaţi, că ne ia(u) nemţii Ţara!”, Cătălina nu avea să mai fie oprită nici de teama ocupării germane a Bucureştilor, nici de durerile rănilor sale la picioare, coapsă şi umăr… Şi, din nou, a pus mâna pe armă!

Două pilde de eroism

„Nu aveţi tunuri, nu aveţi mitraliere, dar aveţi inimă de român! Să arătaţi lumii întregi că mergeţi la moarte cu pieptul deschis fără apărare, luptând pentru civilizaţie şi pentru îndeplinirea idealului de veacuri al Neamului Românesc!”
(Generalul Ioan Dragalina, Cuvânt către soldaţi)

Generaţiei de azi, smulgându-i-se ideologic (din mentalitate) fiorul firesc al iubirii de Ţară şi Popor, cu siguranţă că îi este greu, dacă nu chiar imposibil, să înţeleagă cum de este posibil, într-o lume tot mai „progresist”… dezumanizată, ce înseamnă să uiţi de sine şi, precum eroii Ioan Dragalina şi Cătălina Toderoiu, să trăieşti doar ca să îi poţi vedea, apăraţi de opresori şi vindecaţi, pe cei din acelaşi neam! Ei bine, stimaţi cititori, întâlnirea celor doi eroi a fost cu putinţă în contextul în care comandantul Corpului de Armată I, generalul Dragalina (1860-1916), a observat că o fiinţă costelivă, Cătălina, îi îngrijea, cu mâinile şi obrajii înroşiţi de frig, pe soldaţii români răniţi. Şi, întrebând-o cine este, Cătălina a răspuns: „Sunt infirmier voluntar… Ţara este în primejdie… Nu m-a lăsat inima să stau deoparte!”. La auzul acestor cuvinte, adânci şi mişcătoare, generalul Dragalina i-a cerut şoferului să îi aducă mantaua şi, aşezând-o pe umerii ei, a spus: „Bravo, copila mea! Eşti o adevărată eroină!”.
De atunci, eroii de la Jii vor ajunge, admirându-se reciproc, să se reîntâlnească la spitalul din Târgu-Jiu, unde Cătălina a mers, cu evlavie, să îi dea cuvenitul „onor” bravului nostru general. S-au revăzut, acolo, două glorii sub faldurile unei singure Ţări - România! Apoi, cu firească bărbăţie, generalul-erou va pleca dintre noi, spovedindu-se şi împărtăşindu-se cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, de pe patul spitalului regal din Bucureşti! Ultimele sale cuvinte, în prezenţa celor doi fii ai săi, au fost: „Cornele, îndreaptă-mă cu faţa spre Banat. Să le spui că am murit cu ei în gând!”…
Alo, Banat! Se aude?

Cu mâna pe armă, pe frontul Moldovei!

„Expunându-vă curăţenia sentimentelor mele de româncă, care vrea să lupte cu arma în mână să-şi desrobească colţul de patrie cotropit, vă rog să binevoiţi a ordona să fiu primită în oricare alt regiment”
(Cătălina Toderoiu, Scrisoare către col. Lăzărescu, şef al Statului Major, Divizia a II-a)

Intrarea în Capitală a trupelor inamice conduse de generalul Mackensen (la 23 noiembrie 1916), a găsit-o pe Cătălina în situaţia de a fi fost evacuată alături de alţi răniţi ai spitalului bucureştean, de fapt cu întreg Guvernul, autorităţile, armata şi unii locuitori, printr-o masivă şi strategică retragere în Moldova. Pe acest teritoriu, strategii noştri militari au pus bazele centrului de rezistenţă românească, Capitala Ţării fiind considerată oraşul Iaşi.
Pe când se afla internată la spitalul de aici, Cătălina a primit gradul de sublocotenent, chiar de la regele Ferdinand I, apoi s-a externat şi, mergând la un atelier foto din oraş, a reuşit să îşi facă o fotografie istorică, destinată celor dragi de-acasă, în impunătoarea sa uniformă militară. Pierderea însă a fratelui drag, coroborată cu faptul că ocupaţia militară germană şi austro-ungară avea să conducă la spolierea Ţării cu aproape 18 miliarde lei-aur, a determinat-o pe Cătălina să fie şi mai aprigă în dorinţa de a reveni pe front ca infirmieră, într-o companie (a VIII-a) unde îl va cunoaşte pe Gheorghe Mănoiu, viitorul său logodnic.
Vrând să lupte însă cu arma în mână, Cătălina l-a „convins” pe generalul Broşteanu, un adevărat „ocrotitor”, să o repartizeze la comanda unui pluton din aceiaşi companie, a VII-a, în Regimentul 43, pregătită de atac în zona Coldăeşti-Vaslui. Atitudinea ei fermă, de a participa cu orice preţ la decisiva ofensivă românească în Moldova în 1917, s-a manifestat atât în faţa reginei Maria, care a vrut să o treacă în spatele frontului (la „Crucea Roşie”), cât şi în faţa generalului Broşteanu, căruia i-a spus: „Nu mă lăsaţi să lupt, mă împuşc! Merg să lupt alături de soldaţi din orice regiment contra duşmanilor României şi să contribui şi eu la întregirea neamului!”. Cu acest gest, răsplătit la 10 martie 1917 cu distincţia „Virtutea Militară”, Cătălina Toderoiu a intrat în „paginile de aur” ale Istoriei Românilor!

Logodnă în „vals” de gloanţe!

„Să ştii că sunt fericit pentru că am ocazia de a lupta din nou cu arma în mână împotriva cotropitorilor germani care mi-au ucis pe Ecaterina Teodoroiu, logodnica mea”
(Gheorghe Mănoiu, Scrisoare către fratele său - Constantin)

Desprinsă parcă dintr-o poveste neobişnuită, viaţa Cătălinei Toderoiu constituie un capitol aparte, frapant şi seducător, a ceea ce poate să însemne sentimentul de iubire, care este mai puternic decât glonţul, când ai conştiinţa deplină că „jumătatea” ta ţi-a ieşit, fie şi pe neaşteptate, în cale! În „povestea” de faţă, „jumătatea” Cătălinei a fost sublocotenentul Gheorghe Mănoiu, un învăţător născut în satul Rosova, din Băleştii Gorjului, care nu a ezitat, pe lângă „Jurământul” său faţă de Ţară (era comandantul unui pluton din compania a VII-a, Regimentul 43 Infanterie), să facă - pe front - şi legământul de a-i fi, Cătălinei, logodnic! Năzuinţa lor, de a fi victorioşi în război şi, ulterior, o familie fericită, se va destrăma, însă, întrucât, în luptele de la Muncelu, Cătălina va „cădea” eroic pentru libertatea şi demnitatea Neamului Românesc!
Pentru că atât în Gorj, cât şi în Mureş, puţini ştiu ceva despre cursul vieţii lui Gheorghe Mănoiu, logodnicul Cătălinei, precizez că acesta, după rănirea sa pe frontul de la Mărăşeşti (iulie - septembrie 1917) şi sfârşitul războiului, a redevenit învăţător şi nu s-a mai căsătorit…
Încununându-se cu laurii eroismului, combatant fiind în ambele Războaie Mondiale (la Mărăşeşti şi Oarba de Mureş), a plecat dintre noi cu fruntea sus, fericit că a avut încă o dată ocazia să lupte împotriva invadatorilor germani, asasinii dragei sale logodnice - Cătălina Toderoiu! Practic, aflându-se pe masa de operaţie, s-a „stins” la spitalul din Târnăveni, judeţul Mureş! Este înmormântat, cu alţi 490 de eroi, în cimitirul din oraşul Târnăveni - o parte din cei 11.000 de eroi căzuţi în bătălia de la Oarba de Mureş. În locul unde şi-au vărsat sângele, pentru a elibera Transilvania de Nord, se desfăşoară anual un concert de muzică populară, aidoma celor de la căpătâiul mormântului-mausoleu al Cătălinei Toderoiu de la Târgu-Jiu, unde ideea de chef este mai agreată decât cea de evlavie creştină!

Ultimele cuvinte…

„Crăiasă iubită a Neamului Românesc… Prin moartea ta glorioasă ai înflorit pentru vecie datoria neamului şi ai sporit comoara lui de basme cu o nouă măreaţă icoană. Crucea albă care străjuieşte cu evlavie mormântul tău din Poene va fi pentru toţi un nou simbol de biruinţă”
(Ziarul „România”, articol dedicat - în numărul din 27 august 1917 - eroinei Cătălina)

Neavând teamă de moarte, ştiind prea bine că Dumnezeu ne-a promis învierea din morminte, Cătălina şi-a asumat misiunea de a deveni port-stindard de sacrificiu în linia întâi, într-un ultim asalt, strigându-le, încurajator, camarazilor: „Înainte, băieţi! Sunteţi cu mine!”. După aceste ultime cuvinte, soldaţii germani din Regimentul 40 au deschis focul şi, în ziua de 22 august 1917 (ora 21.15), Eroina României a fost lovită fatal de două gloanţe, inamice, în inimă şi în sânul stâng. A decedat, pe loc, alături de dragul ei logodnic: acesta a luat-o în braţe, îndurerat, aşezând-o pe poziţia de pe care plecaseră la atac!
Şi, oricâtă tulburare era pe front, soldaţii săi… i-au săpat mormântul, i-au făcut coşciug şi, printr-o „înmormântare frumoasă” (cum a descris-o medicul Arie, de la primul post de ajutor), au reuşit să facă gestul creştinesc, spre deosebire de civilii gorjeni de astăzi, de a-i pune la căpătâi o cruce (de stejar). Vrednica noastră voluntară naţională, din Compania a VII-a, a fost înmormântată în ziua de 23 august 1917, pe frontul de la Mărăşeşti, într-o poieniţă situată pe valea pârâului Glod, comuna Fitioneşti, în zona Putna. Va fi însă deshumată în 1921 şi, printr-un cortegiu funerar special, al său trup avea să fie transportat, cu onorurile militare cuvenite, în atât de dragul său loc natal: Târgu-Jiu.
(va urma)