De ce nu trebuie să rămânem indiferenţi...


Autor: 

prof. Alexandru Ciubîcă

Istoria românilor din sud-estul Transilvaniei este însumarea unor milenare nedreptăţi, suferinţe şi samavolnicii pe care autohtonii le-au îndurat pe pământul moşilor şi strămoşilor lor din partea celor care, purtaţi de nestatornicele valuri ale istoriei, au sfârşit prin a se aciua în aceste locuri, în chiar inima românismului. În numele unor pretinse superiorităţi de rasă, de castă şi religioase, ei au fost continuu supuşi unui crunt proces de deznaţionalizare.
În numele pretinsei superiorităţi, a catolicismului sau a cultelor reformate, manifestările ortodoxismului au fost mereu oprimate; ne mândrim astăzi cu bisericuţele de lemn de prin Ardeal, dar nu trebuie să uităm că ele au fost ridicate pentru că românilor li se interzicea să aibă biserici cu ziduri de piatră. Prin presiuni economice sau prin promisiuni o parte a locuitorilor români de la curbura interioară a Carpaţilor şi-au pierdut, şi-au părăsit strămoşeasca credinţă… Iar apariţia cultului greco-catolic a reprezentat un pas pe calea zdrobirii unităţii neamului, după dictonul divide et impera, iar consecinţele uniaţiei le putem constata până în ziua de astăzi din tensiunile existente între greco- catolici şi ortodocşi.
În numele unei pretinse superiorităţi de castă, românii - de departe cei mai numeroşi în întregul Ardeal şi, multă vreme, chiar pe plaiurile aşa-zisului ţinut secuiesc, după cum dovedesc recensămintele din ultimele două secole - au fost excluşi de la viaţa politică a Transilvaniei. Acea unio trium nationum (care prevedea drepturi cetăţeneşti doar pentru unguri, saşi şi secui, era, de fapt, îndreptată contra şi viza scoaterea din viaţa publică a populaţiei româneşti. Pe aici, prin judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, începem să avem impresia că prevederile medievalei înţelegeri reintră în drepturi şi sunt puse din nou pe tapet!
În numele unei pretinse superiorităţi de rasă şi culturale, românii n-au avut dreptul la şcoli superioare. Învăţătura copiilor noştri se limita la o sumară instrucţie în şcolile confesionale primare săteşti, iar uneori - precum în deceniile premergătoare Marii Uniri sau în vremea Dictat-ului de la Viena - şi aceste şcoli au fost maghiarizate. Pentru a ajunge la un statut social normal, demn, pentru a putea să se stabilească în oraşe, pentru a se găsi la standardele de civilizaţie ale timpului în care trăiau, românii trebuiau să renunţe la limbă, religie şi conştiinţă naţională!
Acestea au fost mijloacele „paşnice”, „civilizate”, „europene” (avant la lettre) prin care s-au îngroşat rândurile maghiarimii de-a lungul secolelor, pentru că ungurii n-au fost, multă vreme, majoritari nicăieri pe teritoriul Ungariei Mari, nici măcar în Panonia! Acestora, dincolo de asuprirea de pe moşiile nemeşeşti, li s-au adăugat violenţele armate sau de tip paramilitar. Este sufi cient să amintim uciderea a peste 40.000 de ţărani români în timpul mişcărilor de la 1848 de către „revoluţionarii” maghiari sau oribilele crime horthyste din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Sub diverse forme, românofobia (ca şi slavofobia) a fost o constantă a politicii maghiare.
La 1 Decembrie 1918, s-a înfăptuit dreptatea şi principiul naţionalităţilor, care a dominat gândirea secolului al XIX-lea, graniţele în Europa conturându-se în funcţie de majorităţile naţionale şi de voinţa acestora. UNITATEA ROMÂNILOR A FOST HOTĂRÂTĂ PRIN ADUNĂRILE POPULARE DE LA CERNĂUŢI, CHIŞINĂU ŞI - MAI ALES - CEA DE LA ALBA-IULIA, IAR TRATATUL DE LA TRIANON NU A FĂCUT DECÂT SĂ CONSFINŢEASCĂ VOINŢA NEAMULUI ROMÂNESC!
Cercurile politice revanşarde şi iredentiste din Ungaria şi din Transilvania au căutat, în ultimii 90 de ani, pe toate căile, să refacă himera Ungariei Mari, închisoarea mai mică a popoarelor, inclusă în una mai mare, cea a imperiului bicefal. Pentru aceasta orice concurs de împrejurări şi orice alianţă au fost binevenite. Ungaria „roşie” a lui Bela Kuhn, din 1919, viza impunerea bolşevismului, dar în aceeaşi măsură recuperarea teritoriilor pierdute după Primul Război Mondial. Alianţa cu Germania nazistă, în 1940, a adus „cadou” la Viena din partea lui Adolf Hitler mai bine de o treime din teritoriul Ardealului, aproximativ cât este a cincea euroregiune de dezvoltare pe care o vântură pe sub ochii împăienjeniţi de somn ai politicienilor noştri UDMR-ul. Sub ocupaţia sovietică, între anii 1950-1968, „doleanţele” revanşarde au fost satisfăcute în parte, prin înfi inţarea Regiunii Autonome Maghiare; I. V. Stalin a refuzat încorporarea Ardealului la Ungaria, oferind această soluţie de compromis, profund nocivă însă pentru românii din judeţele Covasna, Harghita şi Mureş, judeţe în care procesul de epurare etnică şi de maghiarizare a continuat în mod mascat. Mişcările revoluţionare, din 1956, din Ungaria au dat, din nou, speranţe iredentiştilor, iar la adunarea de solidaritate de la Cluj-Napoca, cu ceea ce se întâmpla în ţara vecină, s-a cerut alipirea Transilvaniei la Ungaria!
Trebuie, oare, să ne mire că „revoluţia” din decembrie 1989 a fost prilejul unor atrocităţi în judeţul Harghita (la Zetea, Dealu, Cristuru-Secuiesc), că a urmat o furibundă epurare etnică a românilor (îndeosebi a intelectualilor), desfi inţarea secţiei române de la Liceul Pedagogic din Odorheiu-Secuiesc, separatismul din şcoli etc.? Ceea ce fac UDMR-ul şi sora sa mai mică şi mai guralivă, PCM-ul, se înscrie într-o linie politică antiromânească a cărei consecvenţă este, într-adevăr, demnă de invidiat.
Pe parcursul ultimelor două decenii, aplicând politica „paşilor mărunţi” şi profi tând de veşnicele cedări ale declasatei clase politice dâmboviţene, reprezentanţii politici ai maghiarilor au obţinut tot ce au dorit, tot ce au cerut, şi uneori mai mult decât atât. În jocul murdar politic bucureştean voturile pe care le aducea UDMR-ul vreunei formaţiuni politice (pe care, mereu, a trădat-o, dacă i-au dictat acest lucru interesele) au contat mult mai mult decât Interesul Naţional! Cei peste 400.000 de români din aşa-zisul ţinut secuiesc (fără de secui!) au fost consideraţi întotdeauna, la Bucureşti, „pierderi colaterale”. Asupra noastră, la sfârşit de mileniu II şi la începutul mileniului al treilea au fost aplicate nu principii europene (de exemplu, cel al protejării membrilor unei majorităţi care, într- o anumită regiune, sunt numeric mai puţini), ci din cele care au funcţionat în întunecatul Ev Mediu. Iar în spiritul acestei continue jigniri şi afectări profunde a fi inţei naţionale a românilor din această zonă, reprezentanţii maghiarimii invocă, culmea, tocmai modele ale democraţiei europene. Atunci când nu ameninţă, în mod belicos, cu un al doilea Kosovo…
De la clamarea autonomiei culturale (înfăptuită de multă vreme) se vorbeşte, tot mai des şi mai deschis, de autonomia teritorială şi de impunerea limbii maghiare ca a doua limbă ofi cială. Unitatea statală şi însăşi fi inţa naţională sunt în pericol! A venit momentul ca românii din judeţele Harghita, Covasna şi Mureş să-şi spună hotărât punctul de vedere şi să devină responsabili de propriul destin! Că de la mai marii noştri din Capitală, puţină nădejde!
PENTRU CA STRĂBUNII CARE NE-AU LĂSAT O ŢARĂ ÎNTREAGĂ ŞI DEMNĂ SĂ NU SE RĂSUCEASCĂ ÎN MORMINTE PRIVIND LA BICISNICIA URMAŞILOR ŞI PENTRU CA NOI, CEI DE ACUM, SĂ NU FIM URMĂRIŢI DE DISPREŢUL ŞI DE BLESTEMUL URMAŞILOR, A VENIT TIMPUL SĂ NE SPUNEM RĂSPICAT CUVÂNTUL! PENTRU ACEASTA NU TREBUIE SĂ RĂMÂNEM INDIFERENŢI! SĂ RĂSPUNDEM, AŞADAR, CÂT MAI MULŢI INIŢIATIVEI FORUMULUI CIVIC AL ROMÂNILOR DIN COVASNA, HARGHITA ŞI MUREŞ, CARE ORGANIZEAZĂ, LA TOPLIŢA ROMÂNĂ, ÎN DATA DE 20 MARTIE 2010, O MARE ADUNARE A ROMÂNILOR DIN CELE TREI JUDEŢE. AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!

Categorie: