Despre taina Sâmbetei şi a Duminicii (II)


Autor: 

Pr. psh. ec. Nicolae Floroiu

Apostolul Pavel zice: „Şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de lucrurile Sale” (Evrei 4, 4), iar după puţine alte cuvinte zice iarăşi: „Să ne silim, deci, ca să intrăm în acea odihnă...” (Evrei 4, 11), fiindcă cel ce intră într-însa se odihneşte şi el de toate lucrările lui, precum şi Dumnezeu de ale Sale.

Ca să desluşim ce este această odihnă şi cum putem intra şi noi în ea, trebuie să cunoaştem lucrările lui Dumnezeu pe care nu le-a început întrucât ele sunt fără de început. Care sunt aceste lucrări? Răspunsul ni-l dă proorocul şi psalmistul, care zice: „Lucrările mâinilor Lui, adevăr şi judecată” (Psalm 110, 7). Aşadar, lucrarea cea fără de început a lui Dumnezeu este cunoaşterea celor ce există şi preştiinţa celor ce vor fi în viitor, despre care de va vorbi cineva, nu se va îndepărta de la adevăr. Lucrarea cea fără de început a lui Dumnezeu înseamnă întoarcerea în Sine. Căci El se mişcă fără de început, întru contemplarea de Sine. Dacă fiecare din noi ar părăsi grijile care îl ţin legat de cele de jos şi-i pricinuiesc multe suferinţe, ca şi osteneala întru acestea, plecându-şi urechile şi supunându-se învăţăturii Duhului Sfânt, cu întâietate ar fi lăudat de către Domnul, care nu încuviinţează grija de multe ale Martei, cu toate că osteneala acesteia era pentru El. Maria însă, spune Evanghelia, stând aşezată lângă El şi ascultând cuvântul învăţăturii Lui, s-a învrednicit de partea cea bună, care nu se va lua de la ea (Luca 38, 42). Aceasta este lucrarea cea fără de sfârşit şi fără de odihnă, ca cea a Mariei din Evanghelie, lucrarea raportându-se la dobândirea preştiinţei, a vieţii spre calea mântuirii, având drept lucrare adevărul şi judecata cea dreaptă întru inima ta, intrând atunci în odihna dumnezeiască cu binecuvântarea celei de a şaptea zile, contemplându-te pe tine însuţi şi prin tine înălţându-te spre vederea lui Dumnezeu, căci scopul rugăciunii - zice Scriptura - este răpirea către Domnul, precum a fost răpirea Mariei.

Cel ce a zidit în şase zile firea omenească, a văzut mai dinainte şi aplecarea omului spre rău şi întoarcerea lui spre pământ, pierzarea lui până la iad, robia omului, învechirea şi deşertăciunea întregii lumi din pricina omului, însă pe lângă acestea a văzut Dumnezeu şi înnoirea acestei lumi, care avea să vină prin întruparea Sa ca om. Această reînnoire se va împlini prin pogorârea la iad a lui Dumnezeu, Care S-a făcut om, prin moarte şi prin rechemare de către El a sufletelor, făgăduită Sâmbăta. Iar lucrarea aceasta a zilei de Sâmbătă a văzut-o El mai dinainte, pentru că El a învrednicit de binecuvântarea aceasta doar ziua de Sâmbătă. S-a pregătit aceasta prin taină, în ziua a şaptea, adică în ziua de Sâmbătă. Iar timpul a fost chemat la starea de nestricăciune în ziua a opta, prin Învierea Domnului; de aceea a fost numită acea zi de către noi cu un nume pe potrivă: Ziua Domnului. Astfel, ceea ce este ziua de Vineri pentru Sâmbătă, aşa este şi ziua de Sâmbătă pentru Duminică, fiind în chip vădit, mai presus Duminica decât Sâmbăta. Împlinirea şi adevărul sunt mai presus de ziua Sâmbetei ca simbol şi umbră, iar demnitatea şi întâietatea Duminicii este mai presus de scopul binecuvântat pe care îl are şi prin obşteasca Înviere din morţi, nădăjduită în ziua întâi şi prin intrarea deplină a celor vrednici în odihna veşnică a lui Dumnezeu, cât şi prin readucerea lumii întregi în starea ei dintâi.