Duminica a 3-a după Rusalii


Autor: 

Pr. Constantin Iacob

„Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi şi pe celălalt îl va dispreţui; nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele? Şi cine dintre voi, îngrijindu-se poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc. Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor? Deci, nu duceţi grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Că după toate acestea se străduiesc neamurile; ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.”
(Matei 6, 22-33)

Din cuvintele Mântuitorului reiese că imperativul comportamental impune o anumită racordare la veşnicie: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu“ (Matei 6, 33). Omul are nevoie de un bun discernământ, de un „ochi” sufletesc sănătos şi curat, care-l va ajuta să stabilească o justă ierarhie a valorilor, să aleagă slujirea lui Dumnezeu şi nu a lui Mamona, să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi nu lucrurile trecătoare. Subliniind acest aspect, Mântuitorul le aduce apoi aminte credincioşilor că au un Tată în ceruri, care le poartă de grijă, că Dumnezeu Creatorul este şi Proniator al lumii şi al oamenilor şi, deci, că este inutil ca ei să se risipească în îngrijorări fără rost. Mai mult decât atât, în ce priveşte viitorul, gândul omului trebuie să fie îndreptat mai ales spre Împărăţia lui Dumnezeu, eforturile sale urmând să fie canalizate în acest sens. Punându-ne înainte aceste pilde, Domnul nostru Iisus Hristos nu vrea să ne îndemne la lene, la dezinteres faţă de problemele materiale. Mântuitorul niciodată n-a îndemnat pe ucenicii săi la lene, la inactivitate. Dimpotrivă, atât învăţătura Sa, cât şi pilda vieţii Sale cuprind un puternic îndemn la muncă. El a zis: „Tatăl Meu lucrează… şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17), din gura Lui s-a auzit parabola talanţilor, în care se osândeşte sluga „leneşă” care n-a lucrat cu talantul său şi l-a îngropat în pământ. Din gura Sfântului Apostol Pavel au răsunat pentru prima dată în lume cuvintele: „Cine nu voieşte să muncească, nici să nu mănânce” (II Tesaloniceni 3, 10). Însă, trebuie să înţelegem că munca şi câştigarea cinstită a celor trebuincioase vieţii nu trebuie confundate cu preocuparea excesivă pentru acumularea de bunuri.
Din nefericire, trăim într-o lume care se îndreaptă vertiginos spre consumism şi confort facil. Preocupările fundamentale şi idealurile omului sunt orientate funciar către o singură direcţie: acumularea de bunuri. Forţa vitală care domină noul „modus vivendi” este puterea economică şi goana după profit.
Timpurile prezente reprezintă o cultivare a ideii negării dualităţii entităţii umane, trup - suflet. Sfântul Apostol Pavel ne previne, însă, în acest sens: „Căci trupul pofteşte împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului; căci acestea se împotrivesc unul altuia” (Galateni 5, 17). Această dualitate formează, desigur, două feluri de gândire şi de vieţuire, două feluri de oameni; vrândnevrând, oricine este obligat să încline într-o parte a balanţei şi devine fie om „al trupului”, fie om al „duhului”, constituindu-se în două mentalităţi şi lumi opuse. Fireşte că „cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh cele ale Duhului” (Romani 8, 5), dar mai importante sunt consecinţele, pentru că „dorinţa cărnii este moarte, dar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Romani 5, 6).
Reorientarea prilejuită de o anumită stază, de meditaţia asupra propriului eu, de privirea din exterior a deciziilor şi acţiunilor personale, are darul de a creiona o perspectivă autentică asupra direcţiei imprimate propriei fiinţe. Astfel, cuvintele Mântuitorului referitoare la necesitatea raportării continue la realităţile transcendente constituie premiza şi imboldul necesar pentru trăirea unei vieţi profunde, plină de pace şi bucurie.