Duminica a 30-a după Rusalii (Dregătorul bogat - Păzirea poruncilor)


Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cât de mic, te supără şi te tulbură mai mult decât cei care sunt lipsiţi de hrana cea de toate zilele?
Autor: 

Pr. Cristian Vlad Irimia

Ştii poruncile: Să nu săvârşeşti adulter, să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta.
Iar el a zis: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele.
Auzind Iisus i-a zis: Încă una îţi lipseşte: Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie.
Iar el, auzind acestea, s-a întristat, căci era foarte bogat.
Şi văzându-l întristat, Iisus a zis: Cât de greu vor intra cei ce au averi în împărăţia lui Dumnezeu!
Că mai lesne este a trece cămila prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu.
Zis-au cei ce ascultau: Şi cine poate să se mântuiască?
Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu.

(Luca 18, 20-27)

Vom afla multe răspunsuri dacă ne cercetăm minuţios şi sincer sufl etele, şi dacă ne gândim, apoi, de câte ori am primit răspunsurile cerute, pe o cale sau alta - de foarte multe ori pe alte căi decât cele la care ne gândeam noi -, de câte ori Dumnezeu ne-a vorbit tainic, ne-a dat semne clare ale voii Sale cu răsunet în conştiinţa noastră, iar noi… am refuzat să le vedem / auzim / înţelegem sau… le-am înţeles prea bine, dar nu ne-a convenit ce am primit şi am refuzat să le urmăm, ne-am revoltat şi am căutat în afara noastră îndreptăţiri şi ţapi ispăşitori.
Din aceasta tragem concluzia că nici nu suntem atât de sinceri (cu noi înşine şi cu Dumnezeu) pe cât ne place să credem despre noi, dar şi că între noi şi voia lui Dumnezeu stă zidul „avuţiei” fiecăruia, la care nu poate renunţa.
Episcopul Augustin de Florina mărturiseşte că unii oameni la Crăciun şi la Paşti aprind lumânări în biserică şi fac şi câte o rugăciune. Spun că ei cred în Dumnezeu, dar nu cred, spun minciuni. Cred într-un alt Dumnezeu. Cine este Dumnezeul lor? „Mamona”, adică banul. Acesta este dumnezeul lumii de astăzi.
Cei care adoră banul lucrează aspru. Nu ca să trăiască şi să-şi câştige pâinea; această muncă este binecuvântată. Aceştia se extenuează nu pentru că nu au, ci ca să le înmulţească pe cele pe care le au. Au o sută de mii? Să le facă două sute. Au două sute? Să le facă patru sute… Sunt nesătui. Lacomii, care îl adoră pe mamona, nu vor spune niciodată: „Îmi ajung cele pe care le am; slavă lui Dumnezeu!”. Lucrează şi duminica, şi în ceasul în care bat clopotele, lucrează şi în Sfânta şi Marea Vineri, lucrează continuu. Dumnezeul lor este Mamona; tot ce le spune acesta, asta fac. Le spune mamona „furaţi!”? Vor fura. Le zice să se ducă la tribunal să se jure? Pun mâna pe Evanghelie. Le spune să nedreptăţească pe văduvă şi pe orfan? Nedreptăţesc. Le spune să facă război? Fac. Le zice să smulgă pâinea de la gura săracului? O fac.
Despre maladia dragostei de avere ne învaţă şi Sfântul Ioan Gură de Aur.
Este cu mult mai cumplit să-ţi fie mintea înrobită de această boală, spune el, decât să stai la închisoare. A sta la închisoare nu se întâmplă totdeauna. Dar totdeauna dragostea de bani robeşte mintea.
Şi după cum cei care sunt în întuneric nu văd nimic lămurit, ci, dacă văd o frânghie, socotesc că este şarpe, iar când sunt în munţi şi în locuri prăpăstioase mor de frică, tot aşa cei îndrăgostiţi de averi, oameni cu mintea întunecată, privesc cu teamă lucruri care nu înfricoşează deloc pe cei cu mintea limpede.
Te temi de sărăcie, dar, mai bine spus, nu numai de sărăcie, ci şi de cea mai mică pagubă. Dacă pierzi un lucru cât de mic, te supără şi te tulbură mai mult decât cei care sunt lipsiţi de hrana cea de toate zilele. Mulţi bogaţi s-au spânzurat chiar pentru că n-au putut suferi o nenorocire ca aceasta. Ocările şi calomniile li se par bogaţilor atât de greu de suferit, încât mulţi şi-au pus capăt vieţii din pricina lor.
Bogăţia îi face slabi pe bogaţi în faţa tuturor greutăţilor din viaţă, afară de slujirea bogăţiei. Când bogăţia le cere să-i slujească, merg până la crimă, la bătăi, insulte, la orice neruşinare. [...] Bogaţii înfruntă multe primejdii şi prăpăstii, şi ajung la un sfârşit întru nimic folositor; stau într-un îndoit întuneric: sunt orbi, din pricină că li-i stricată mintea, şi sunt înconjuraţi de mare ceaţă, din pricină că-i înşeală mulţimea grijilor. De aceea, nici nu pot vedea cu uşurinţă. Cel care stă în întuneric scapă de întuneric când se arată soarele; dar cel care-i lipsit de vedere nu scapă de întuneric nici când se arată soarele. Bogaţii sunt ca aceştia din urmă. Nu scapă de întuneric nici după ce Soarele dreptăţii a răsărit, nici după ce le-au ascultat sfaturile, pentru că bogăţia le-a astupat ochii. De aceea şi stau într-un îndoit întuneric: unul din pricina lor, iar altul din pricină că nu ascultă pe învăţător.
Mântuitorul Hristos înfăţişează câştigul ce-l avem de pe urma dispreţului banilor şi cum ne face să ne dăm seama de folosul ce-l avem, dacă ne dezlipim inima de cele ce sunt potrivnice sănătăţii noastre! „Bogăţia, spune Domnul, nu vă vatămă numai pentru că înarmează pe hoţi împotriva voastră, nici numai pentru că vă întunecă desăvârşit mintea, ci şi pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, făcându-vă prizonieri banilor fără sufl et şi vătămându-vă de două ori: o dată pentru că vă face robi banilor, peste care ar trebui să fiţi voi stăpâni, şi a doua oară pentru că vă scoate din robia lui Dumnezeu, Căruia mai mult decât tuturor ar trebui să-I fiţi neapărat robi.” După cum atunci când Domnul a vorbit de bogăţie, a arătat că este vătămată de două ori: şi pentru că este depusă aici, pe pământ, unde o strică moliile, şi pentru că nu este depusă dincolo, în cer, unde nu poate fi furată; tot astfel şi acum arată că pricinuieşte o îndoită pagubă sufl etească şi pentru că ne depărtează de Dumnezeu, şi pentru că ne supune lui mamona (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei).
„Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22) reprezintă asumarea sacrifi cării a toate, inclusiv a vieţii pământeşti, pentru Hristos şi pentru Cuvântul Său şi de care nu avem voie a ne ruşina câtuşi de puţin, ca să păstrăm „cinstea” de la oameni şi toate înlesnirile vieţii confortabile. Un asemenea cuvânt - mai ales dacă este luat şi înţeles şi în consecinţele sale concrete, iar nu doar în teorie - nu are cum să nu dea frisoane omului modern şi răsfăţat, crescut şi format, aşa cum spune părintele Seraphim Rose, în „generaţia eu”, pentru care sănătatea, fericirea şi viaţa sa proprie sunt valorile cele mai de preţ. Şi care, chiar dacă primeşte credinţa în Hristos, ia dintr- însa numai partea convenabilă, care crede că se pliază pe fi rea lui sau care nu îi cere schimbări mari şi renunţări foarte grele, oprindu- se când este vorba de chemarea la Crucea de bunăvoie, pentru El.
Majoritatea reflexelor şi atitudinilor creştinului „firesc”, (post)modern, trădează ceea ce se poate numi „agăţarea cu dinţii” de viaţa aceasta, agăţare care, atunci când se instalează şi în mintea noastră, ne umple de prejudecăţi omeneşti, care nu ne dau voie să credem drept, sănătos.
Şi atunci construim noi înşine sau preluăm de la alţii - din „aerul” lumii - justificări, teorii, explicaţii cu aspect „duhovnicesc”, numai idei frumoase, optimiste, generoase, nobile, care ţin de „umanism”, dar care nu se întemeiază pe nimic din Scriptură sau din Tradiţie, de fapt, pe nimic din Duhul Sfânt, ci pe propriile dorinţe, proiecţii, pe nişte temeri întoarse în speranţe (apropo, „speranţa” omenească e puţin altceva decât nădejdea creştină). Şi atunci începem să dăm drumul foarte uşor la cuvinte mari despre „bunătatea lui Dumnezeu care pe toate le iartă [fără ca cineva să se pocăiască?!]”, despre „mila Lui care n-o să îngăduie răul”, despre faptul că „nu putem fi tocmai noi cei din urmă” sau despre „profeţiile discutabile” ale Părinţilor, despre „speranţa că totul va fi bine”, despre „optimismul şi bucuria creştinului”, şi câte şi mai câte...
Mesajul Fiului lui Dumnezeu este clar: dacă vrem să ne asumăm condiţia de creştin, trebuie să ştim de la bun început ce presupune acest lucru. Dacă prin Botez „ne-am îmbrăcat în Hristos”, aceasta înseamnă că, unindu-ne cu El, drumul Său devine, duhovniceşte, şi drumul nostru, a ne duce până la capăt intenţiile bune, a nu ne accepta nouă înşine jumătăţi de măsură, a nu mai face compromisuri şi, mai ales, a nu ne mai căuta scuze.
Trebuie să avem curajul să fi m ai lui Hristos tot timpul. Nu numai la Biserică sau nu numai în intimitatea noastră. Nu putem fi nişte creştini „parţiali”, „dedublaţi” sau „cu jumătate de normă”. Crucea ne cheamă să fim aceiaşi mereu şi în toate privinţele: şi în sufl et, şi în trup, şi în ascuns, şi la arătare, şi în gânduri şi în limbaj, şi în preocupările cotidiene ş.a.m.d.. Prin toate alegerile noastre, mari sau mici, Îl putem mărturisi şi alege pe Hristos sau, dimpotrivă, ne ruşinăm, ne lepădăm de El.