Duminica a 6-a după Rusalii


Autor: 

Pr. Constantin Iacob

„Intrând în corabie, Iisus a trecut şi a venit în cetatea Sa. Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat. Şi Iisus, văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale! Dar unii dintre cărturari ziceau în sine: Acesta huleşte. Şi Iisus, ştiind gândurile lor, le-a zis: Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă? Dar ca să ştiţi că putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele, a zis slăbănogului: Scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta. Şi, sculându-se, s-a dus la casa sa. Iar mulţimile văzând acestea, s-au înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor asemenea putere.”
(Matei 9, 1-8)

Apropierea de Dumnezeu este facilitată de apropierea Lui faţă de noi. Dumnezeu nu este distant, aşteptând de la noi doar să-i împlinim poruncile, fără să Se implice, fără să-L intereseze de ceea ce se întâmplă cu noi. Un Dumnezeu perceput ca stăpân autoritar ar trezi în noi frica şi nu iubirea. Dar, cu toate că se afirmă că Începutul înţelepciunii este frica de Domnul, nu trebuie să uităm că motivul împlinirii poruncilor este iubirea: „Cine mă iubeşte, acela împlineşte poruncile Mele”. Frica şi iubirea, aşadar, fac „casă comună”. Cu siguranţă că ne întrebăm în ce măsură putem armoniza aceste două sentimente aparent contradictorii. Ele intră în contradicţie însă, doar dacă nu înţelegem sensurile fricii. Pe lângă frica de a nu fi pedepsit, mai există frica de a nu supăra şi a nu pierde pe cel drag. Prima este atitudinea „slugii”, cealaltă este atitudinea „fiului”. Dumnezeu ne tratează ca pe nişte fii ai Săi, şi nu ca pe nişte slugi: „Şi celor Care l-au primit şi cred în numele lui (al lui Hristos - n.n.). Le-a dat putere să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 9).
Sfântul Apostol Ioan afirmă că iubirea scoate afară frica. Prin aceasta doreşte să ne descopere faptul că există mai multe trepte ale vieţii spirituale. Omul trece progresiv de la treapta de rob, la cea de om liber, dar plătit pentru serviciile sale, ajungând până la treapta de fiu. Această stare, de fapt, este proprie omului. Să nu uităm faptul că Adam în Rai vorbea faţă către faţă cu Dumnezeu. Abia după căderea în păcat, omul îşi pierde îndrăzneala, se ascunde. Se mai aude doar glasul lui Dumnezeu: „Adame, Adame unde eşti”. Iată că după ce omul l-a părăsit pe Dumnezeu, a ajuns în postura de a fi căutat de Dumnezeu. Este neîndoielnic faptul că Dumnezeu vrea să-i redea omului îndrăzneala, vrea să grăiască faţă către faţă cu el, vrea să intre într-o relaţie personală cu el. Cuvintele Mântuitorului sunt elocvente în acest sens: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. Toate blocajele minţii şi ale inimii sunt anulate de cuvintele Mântuitorului. Pe deoparte, se subliniază restaurarea - „îndrăzneşte”, pe de altă parte se arată noua postura a omului în raport cu Dumnezeu, şi anume cea de „fiu”. Dumnezeu îl scoate pe om din cadrul relaţiilor reci, dominate de interes sau de frică, pentru a-l situa într-un alt plan de gândire şi trăire în care „tonul” este dat de iubire.
Astfel, noua realitate ne dă nădejde, ne dă îndrăzneală, ne dă curaj pentru a ne apropia de Dumnezeu indiferent de starea de păcătoşenie în care ne aflăm. El ne cheamă, ne aşteaptă, ne caută chiar, pentru a reintra într-o stare de comuniune deplină cu noi. „Iată stau la uşă şi bat, de va auzi cineva glasul şi va deschide uşa voi intra şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3, 20). Dumnezeu este iubire şi vrea să extindă această iubire asupra întregii creaţii. Iar iubirea Lui faţă de noi este un catalizator, un impuls metanoic ce creează premizele unei apropieri autentice faţă de El. Părintele Arsenie Boca, dorind să sublinieze iubirea pe care Dumnezeu o poartă omului, indiferent de statutul acestuia, indiferent de starea sufletească pe care o are la un moment dat, afirmă că: „Dumnezeu iubeşte pe cel mai mare păcătos mai mult decât iubeşte cel mai mare sfânt pe Dumnezeu”. Această iubire creează posibilitatea unei deschideri şi a unei îndrăzneli restauratoare. Nu suntem chemaţi, însă, pentru a rămâne în starea în care eram şi pentru a ne continua viaţa pătimaşă, ci ni se dă posibilitatea de a ne „metamorfoza” şi a umbla pe calea luminii.
Niciodată nu este prea târziu, dar, în acelaşi timp, niciodată nu este prea devreme pentru a răspunde chemării lui Dumnezeu. De aceea, se impune să răspundem prompt aşteptării lui Dumnezeu şi să ieşim din postura de „fiu risipitor” pentru a reintra în „Casa Tatălui” - Împărăţia cerurilor.