Duminica a 7-a după Rusalii


Autor: 

Pr. Constantin Iacob

„Plecând Iisus de acolo, doi orbi se ţineau după El strigând şi zicând: Miluieşte-ne pe noi, Fiule al lui David. După ce a intrat în casă, au venit la El orbii şi Iisus i-a întrebat: Credeţi că pot să fac Eu aceasta? Zis-au Lui: Da, Doamne! Atunci S-a atins de ochii lor, zicând: După credinţa voastră, fie vouă! Şi s-au deschis ochii lor. Iar Iisus le-a poruncit cu asprime, zicând: Vedeţi, nimeni să nu ştie. Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela. Şi plecând ei, iată au adus la El un om mut, având demon. Şi fiind scos demonul, mutul a grăit. Iar mulţimile se minunau zicând: Niciodată nu s-a arătat aşa în Israel. Dar fariseii ziceau: Cu Domnul demonilor scoate pe demoni. Şi Iisus străbătea toate cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor.”
(Matei 9, 27-35)

Afirmaţia fariseilor - „Cu Domnul demonilor scoate pe demoni” - este expresia infantilismului şi instabilităţii morale ale acestora. Această atitudine ostentativă evidenţiază o gravă carenţă a mentalităţii şi discernământului. Părintele Arsenie Boca, dorind să scoată în evidenţă importanţa felului de a gândi şi de a aprecia lucrurile, afirma că: „în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”, iar în înţelepciunea sanscrită se subliniază importanţa cunoaşterii de sine afirmându-se: „Omul care nu ştie, dar nu ştie că nu ştie, este periculos - să te fereşti de el; omul care nu ştie, dar ştie că nu ştie, este neputincios - învaţă-l, ajută-l să ştie; omul care ştie, dar nu ştie că ştie, este adormit - trezeşte-l;omul care ştie, şi ştie că ştie, este înţelept - urmează-l”. O bună cunoaştere de sine este urmată de o raportare corectă la faptele semenilor noştri. Distorsionarea faptelor săvârşite de către cei de lângă noi este expresia elocventă a unei neorânduieli lăuntrice.
Fiecare dintre noi vede lucrurile prin prisma a ceea ce este. De aceea, trebuie să luăm aminte la afirmaţia Mântuitorului: „Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 22-23). Ochiul este fereastra întregului trup. Prin „ochi”, Mântuitorul înţelege sufletul omului. Dacă sufletul nu este curat; dacă este întunecat de prejudecăţi, de ură, de poftă trupească, de îngâmfare; dacă este obsedat de invidie şi gelozie, ne va deforma întreaga noastră viziune. Vom vedea oamenii şi lucrurile nu aşa cum sunt, ci cu deformările datorate urii sau invidiei noastre. „Ochii şi urechile sunt martori mincinoşi pentru cei care au suflete barbare”, a afirmat Heraclit în urmă cu douăzeci şi cinci de secole.
Avem tendinţa de a vedea şi a auzi lucrurile nu aşa cum sunt ele, ci aşa cum suntem noi. Cel care este plin de ură, vede doar oameni urâcioşi. Dacă ne simţim nesiguri pe noi înşine, ni se va părea că ceilalţi oameni ne ameninţă. În mod constant, îi judecăm pe ceilalţi după noi înşine. Într-o povestioară moralizatoare, se aminteşte de un împărat al unui regat străvechi, care a ales un om bun şi un om rău dintre supuşii săi. Omului bun i-a spus: „Du-te în regatul meu şi găseşte un om rău”. Omul bun a căutat şi a căutat, dar nu a putut să găsească niciun om rău. Omului rău regele i-a spus: „Du-te în regatul meu şi găseşte un om bun”. Şi omul rău a căutat şi a căutat, dar nu a putut găsi niciun om bun.
Vedem aşa cum suntem. Vedem doar ceea ce aşteptăm să vedem. De ce doar Magii au văzut steaua? Deoarece numai ei o căutau. De ce numai Simeon şi Ana l-au recunoscut pe Iisus ca Mântuitorul lumii, atunci când Sfânta Fecioară Maria l-a adus la Templu după patruzeci de zile? Pentru că doar ei îl aşteptau plini de nădejde.
Fariseii şi toţi cei care l-au judecat pe Mântuitorul, n-au văzut în El pe Fiul lui Dumnezeu, ci doar o persoană non grata, care le strica socotelile. De aceea, nici nu au apreciat lucrurile bune care se săvârşeau în jurul lor, ci au încercat să le distorsioneze, acuzându- L în cele din urmă pe Mântuitorul de blasfemie . Acest exemplu ar trebui să fie suficient pentru a produce o reorientare a perspectivei pe care o avem asupra noastră şi asupra semenilor noştri. Să căutăm, aşadar, să ne curăţim sufletul de păcate, pentru a vedea lucrurile aşa cum sunt, înţelegând sensul lor adevărat şi folosindu-ne de toate oportunităţile pentru a ne apropia de Dumnezeu şi de semenii noştri.