Duminica Sfinţilor Români


Autor: 

Pr. Constantin Iacob

Ortodocşi de limbă latină, românii s-au născut ca popor creştin, în spaţiul etnic carpato-danubiano- pontic. Romanitatea şi creştinismul sunt date caracteristice fundamentale şi concomitente în geneza poporului român. Pământul românesc a fost sfinţit cu sângele martirilor din primele secole creştine. În calendarul creştin s-a înscris, dintru început, numele unor daco-romani, plini de cutezanţă în mărturisirea şi apărarea dreptei-credinţe, prin această mărturisire unii dintre ei suferind moarte martirică. Unii dintre ei au fost binecunoscuţi şi preţuiţi pentru viaţa lor desăvârşit creştină - teofori, hristofori, pnevmatofori -, fiind canonizaţi adesea de alte Biserici decât cea naţională şi de alte neamuri, ceea ce a demonstrat, dintru început şi perpetuu, caracterul de universalitate al sfinţeniei.

Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de către poporul credincios şi „canonizaţi” ante quem de evlavia poporului. Putem observa cu uşurinţă că în condiţiile specifice ale contextului istoric, de-a lungul secolelor, poporul român ortodox a nutrit o autentică şi profundă pietate pentru o seamă de „eroi ai credinţei”, fără a se fi procedat la o canonizare oficială. Multă vreme, şirul de sfinţi români a rămas învăluit în taină, necunoscut. În paginile de acatist închinate Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica se spune: „Tu, Românie, ţi-ai ascuns cu smerenie pe sfinţii tăi”. Numărul total al sfinţilor din fiecare neam şi din fiecare vreme îl ştie numai Dumnezeu, de aceea se poate afirma că Biserica a constatat şi proclamat sfinţenia acolo unde Dumnezeu a binevoit s-o arate.

Prima duminică după Rusalii a fost numită „Duminica Tuturor Sfinţilor”, arătând prin aceasta că sfinţenia este cel mai de preţ rod al lucrării Sfântului Duh în Biserică. Pentru a sublinia faptul că Duhul Sfânt a lucrat în chip minunat de-a lungul veacurilor şi pe pământul ţării noastre sau în poporul nostru, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la 20 iunie 1992, a hotărât ca Duminica a II-a după Rusalii să fie numită Duminica Sfinţilor Români.

În condiţiile deosebit de grele din trecut, unii sfinţi români au fost mai bine cunoscuţi şi canonizaţi de alte neamuri, aşa cum s-a întâmplat cu Sfânta Teofana în secolul al XIV-lea şi cu Sfântul Ioan Valahul, în secolul al XVII-lea, cu Sfântul Ieroschimonah Antipa de la Calapodeşti - trecut în Mineele ruseşti începând cu anul 1906, la data de 10 ianuarie, şi alţii. Între anii 1950-1965, s-au făcut pregătirile pentru cea dintâi canonizare solemnă în Biserica noastră, oficializându-se ceea ce s-a numit „canonizarea spontană, prin evlavia populară”.

Un popor al cărui temperament este preponderent contemplativ - preocupat de cele cereşti şi de viaţa de dincolo de moarte, cum este cel român -, nu putea să nu înscrie în Sinaxarul Ortodoxiei nume de cuvioşi, mucenici, domnitori sau ierarhi mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe strămoşeşti. Aceşti sfinţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, sunt cei ce au păstrat fiinţa şi credinţa neamului nostru. Biserica Ortodoxă Română a avut ierarhi vrednici, care s-au străduit în vederea organizării vieţii bisericeşti şi a luminării poporului; domnitori (ca Ştefan cel Mare şi Sfânt - numit de către apuseni atlet al lui Hristos), care prin jertfa lor au avut un aport deosebit de important la păstrarea credinţei strămoşeşti; cuvioşi care s-au înălţat prin vieţuirea lor până la treapta sfinţeniei şi care au înnobilat trăsăturile neamului nostru; mucenici care au arătat că poporul nostru este într-o stare de jertfire continuă în vederea apărării valorilor creştineşti şi naţionale, în acelaşi timp.

Toate acestea ne îndreptăţesc să ne bucurăm că facem parte dintr-un popor mic, dar cu o vocaţie pronunţată a sfinţeniei. Ştiau străbunii noştri că „Nu în mult stă bunul, ci în bun stă multul”. Ceea ce ne defineşte, dragostea faţă de pământ şi preţuirea faţă de valorile creştineşti, asigură poporului nostru demnitatea necesară pentru a privi cu fruntea sus celelalte popoare şi neamuri. Neamul nostru a simţit dintotdeauna o anumită legătură mistică cu natura şi a avut capacitatea de a umaniza legăturile cu creaţia. Pe de altă parte, toate principiile de viaţă au avut ca fundament credinţa creştină. Viaţa satului românesc a fost marcată de sărbători, de posturi şi de valorile creştinismului. Astfel, poporul nostru a trăit cu un permanent simţ al veşniciei; de aceea, poate, Lucian Blaga a afirmat că „veşnicia s-a născut la sat”.

Toate aceste lucruri ne îndatorează să-i cinstim pe cei din neamul nostru, care s-au remarcat de-a lungul timpului prin sfinţenia vieţii, dar, mai ales, să le urmăm exemplul. Astfel, vom putea să ne prezentăm cu demnitate în faţa celorlalţi şi să ne bucurăm că suntem români şi creştini.