DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII (Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr)

„Era odată un om bogat, care se îmbrăca cu porfiră şi vison veselindu-se în toate zilele luminat” (Luca 16, 19).
Aşa îşi începe Hristos parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr. Ni se înfăţişează înaintea ochilor un om plin de mărire lumească, ce îşi petrecea toate zilele îmbrăcat în cele mai bune haine şi în petreceri.
„Şi era şi un sărac, anume Lazăr, care zăcea la poarta lui plin de bube” (Luca, 16, 20).
În continuare, Hristos ne scoate în evidenţă zgârcenia bogatului şi numele săracului Lazăr. Oamenii pe care noi, bogaţi fiind, îi nesocotim, iată că la Dumnezeu aceşti oameni de nimic au nume. Bogatul ca unul ce a ales după voinţa sa liberă să fie nemilostiv, adică să nu fie asemenea lui Dumnezeu, a pierdut chipul Lui, a pierdut moştenirea cea adevărată. Săracul Lazăr era plin de bube la poarta bogatului şi aştepta mila din partea bogatului.
„Şi dorea să se sature cu fărâmiturile, ce cădeau de la masa bogatului; ba şi câinii venind îi lingeau bubele” (Luca 16, 21).
Înfricoşător tablou! Un om sărac plin de bube la poarta unui palat, flămând şi însetat, aşteptând milă de la un om nemilostiv. Făptura necuvântătoare a arătat mai multă omenie decât omul, care este cununa creaţiei lui Dumnezeu. Văzând de departe risipa de mâncare a bogatului, Lazăr ar fi vrut să se sature doar cu ceea ce cădea pe jos de la masa omului nemilostiv, dar bogat. Omul sărac, de cele mai multe ori, din cauza sărăciei sale, are un simţ al aprecierii darurilor de la Dumnezeu. El nu face risipă, ba mai mult, din ceea ce are de multe ori împarte cu cel care este în aceeaşi suferinţă cu el. Câinii care veneau şi îi lingeau rănile cu siguranţă au fost miluiţi de multe ori de acest sărman, iar ei îşi arătau recunoştinţa lingându-i rănile.
„Dar întâmplându-se să moară săracul, a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam; a murit apoi şi bogatul şi s-a îngropat” (Luca 16, 22).
Aşa cum se întâmplă pe pământ, totul are un început şi un sfârşit. A murit săracul şi a fost dus în sânul lui Avraam. Ce bucurie trebuie să fi fost pe sufletul acestui sărac care se va bucura de acum pentru veşnicie în raiul lui Dumnezeu alături de Maica Domnului, de Sfinţi şi de îngeri! Pentru puţinele chinuri pe care le-a răbdat pe pământ acum se va bucura pentru veşnicie în sânul lui Avraam. Despre bogat ni se spune doar că a murit. Cu siguranţă că fiind un om ales al societăţii, a fost îngropat cu multă fală, dar oare la ce i-a folosit?
„Şi fiind el (bogatul) în munci, în iad, şi-a ridicat ochii săi şi a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui şi strigând el, a zis: părinte Avraame, milostiveşte-te spre mine şi trimite pe Lazăr, ca să-şi întingă vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba că mă chinuiesc în văpaia aceasta” (Luca, 16, 23-24).
Acum vedem dreptatea lui Dumnezeu! Bogatul a ajuns în loc de chinuri veşnice, pentru că el având de toate a uitat că va muri şi nu va lua cu el nimic. Atunci când ajunge în iad îl vede pe Lazăr în sânul lui Avraam şi se inversează rolurile. Pe pământ săracul cerea să fie miluit, iar acum bogatul este nevoit să ceară milă de la omul nebăgat în seamă pe pământ.
Vedem că, deşi bogatul a murit, simte sete, îi spune pe nume săracului, îl recunoaşte pe Avraam, deci odată cu moartea simţurile noastre nu pier, ci sunt mai ascuţite. Să ne aducem aminte de Sfânta Cuvioasă Maria Egipteanca, care deşi dusese o viaţă plină de păcate, în urma rugăciunilor şi ascezei din pustia Iordanului, a putut să dea citate întregi din Sfânta Scriptură şi din Sfinţii Părinţi, fără a citi vreodată ceva duhovnicesc, aşa cum avea să mărturisească bătrânului Zosima.
Este nevoie ca timpul pe care Dumnezeu ni l-a dat pe acest pământ să îl petrecem ca pregătire pentru trecerea în lumea veşniciei. Să ne curăţim de orice pată pentru că nimic necurat nu va intra în împărăţia lui Dumnezeu.
„Avraam însă a zis: fiule, adu-ţi aminte, că ţi-ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, asemenea şi Lazăr cele rele; acum el se mângâie aicea, iar tu te chinuieşti. Dar pe lângă toate acestea, între noi şi voi s-a aşezat prăpastie mare, ca cei ce ar voi să treacă de aicea la voi să nu poată, asemenea şi de la voi la noi să nu treacă ” (Luca 16, 25-26).
Avraam îl numeşte pe bogat fiu, tocmai pentru a arăta că Dumnezeu nu are pe nimeni de lepădat. Chiar şi în iad ajuns, bogatul rămâne tot fiu al lui Dumnezeu, doar că un fiu care nu a ascultat de El atunci când i-a spus să fie milostiv. I se aduce aminte că pe pământ el a primit pe cele bune, iar săracul Lazăr pe cele rele, iar acum, în veşnicie, săracul se bucură, iar bogatul se chinuieşte, amândoi pentru veşnicie. Se relatează mai departe despre prăpastia adâncă dintre rai şi iad, în aşa fel făcută ca nici cei din iad să nu poată trece în rai, nici cei din rai în iad. Deseori părinţii bisericii au fost întrebaţi cum se pot bucura în rai, ştiind că sunt suflete care se chinuiesc în iad. Răspunsul se dă… pentru că dreptatea lui Dumnezeu biruieşte. Până la ceasul morţii Dumnezeu se uită la om cu milă şi aşteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea omului de la păcat către virtute, dacă omul nu ia seama să se ridice din păcat, intervine dreptatea lui Dumnezeu şi omul este osândit.
După învăţătura Bisericii noastre, totuşi, anumite suflete se scot din iad. Dacă un om nu şi-a luat singur viaţa, nu s-a lepădat de credinţa ortodoxă, nu a negat slujbele Bisericii şi nu a urât pe preoţi, cei rămaşi în urma unui astfel de om, pot prin multă milostenie, prin împreună rugăciune să scoată acest suflet din iad la lumina neînserată din sânul lui Avraam. Sunt multe astfel de minuni pe care Dumnezeu le face pentru credinţa celor rămaşi în viaţă, văzând dragostea lor faţă de un om care nu a mai apucat să se spovedească sincer şi curat pentru a se împăca cu Dumnezeu.
Omul care se împărtăşeşte pe pat de moarte nu înseamnă că va ajunge musai în rai. Dacă ascunde păcate şi se împărtăşeşte aşa, se va împărtăşi spre osândă. Este bine ca preoţii să fie chemaţi deseori la bolnavi acasă pentru a-i cunoaşte cât mai bine, să se creeze acea legătură duhovnicească în care bolnavul să simtă în preot un om care prin puterea dată de Dumnezeu, să îl împace cu El.
„Şi a zis bogatul: te rog dară părinte, să-l trimiţi la casa tatălui meu, căci am cinci fraţi, să le mărturisească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei la acest loc de muncă. Zisu-i-a Avraam: au pe Moise şi pe prooroci; să-i asculte pe dânşii. Iară el a zis: nu părinte Avraame, ci de va merge cineva din morţi la dânşii, se vor pocăi. Avraam însă i-a zis: dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, chiar de-ar învia şi cineva din morţi, nu vor crede” (Luca 16, 27-31).
În iad fiind bogatul îşi aduce aminte de fraţii lui care petreceau la fel ca el în petreceri şi în nemilostivire faţă de săraci şi ar vrea ca măcar aceşti fraţi să nu ajungă aici pentru a se chinui. Nu bogăţia la aruncat în iad pe bogat, ci nemilostivirea. Trebuie să gândim că bogăţia nu este altceva decât darul lui Dumnezeu pentru noi, iar noi suntem chivernisitorii acestui dar.
Avraam, la rugămintea bogatului de a învia pe cineva să îl trimită la fraţii lui pentru a le spune ce îi aşteaptă dacă nu îşi schimbă viaţa, îi răspunde că chiar dacă ar învia cineva din morţi, nu ar crede.
Această pericopă ne vorbeşte despre distanţare socială, care astăzi a devenit pe ordinea de zi. Chiar şi unii oameni bogaţi sunt afectaţi de această boală ce a cuprins întreg globul pământesc. Să nu lăsăm ca frica de boală şi moarte să se încuibeze în inima noastră mai mult decât frica de Dumnezeu. În aceste vremuri foarte tulburi singura noastră scăpare rămâne Dumnezeu. Aceste vorbe încep să răsune din ce în ce mai mult peste tot. Dar cum să vină Dumnezeu să facă dreptate şi să ne răzbune, când încă în România se fac avorturi, când în spitale doctorii zilelor noastre nu mai au conştiinţă şi frică de Dumnezeu?! Da, scăparea rămâne la Dumnezeu, dar numai când noi ne vom întoarce de la păcat spre virtute.
Cum Îl facem pe Dumnezeu să ne răzbune? Chemându-L des în rugăciune, spovedindu-ne curat şi împărtăşindu-ne cât mai des cu Trupul şi Sângele Lui Hristos. Cu toţii să strigăm neîncetat: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul şi lumea Ta! Această rugăciune trebuie să se audă cât mai des şi o să vedeţi ce se va întâmpla. Nu căutaţi să vă răzbunaţi, pentru că a lui Dumnezeu este răzbunarea. Trebuie să ne revenim în sine şi să ne rugăm cum nu ne-am mai rugat până acum şi să nu mai lăsăm bisericile goale, indiferent de ce se va întâmpla. Cei care sunteţi fricoşi că venind la biserică păţiţi ceva, staţi acasă şi rugaţi-vă de acolo, şi nu puneţi frica pe cel care nu vrea să îi fie frică decât de Dumnezeu şi care vrea să meargă la biserică. Rugaţi-vă mult şi schimbaţi-vă viaţa şi Dumnezeu cu siguranţă se va milostivi de neamul nostru românesc.