Educaţia prin lectură în societatea contemporană românească

Luând în considerare una dintre cele mai grave realităţi ale societăţii contemporane, respectiv îndepărtarea tot mai accentuată a omului, cu deosebire a tinerei generaţii, de lectură, m-am decis să scriu, pentru cititorii publicaţiei „Condeiul ardelean”, studiul Educaţia prin lectură în societatea contemporană românească. Titlul scrierii mele îşi are rădăcinile puternic ancorate în următoarele idei magistrale:
- „La început a fost Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul şi toate câte s-au făcut, printr’Însul s-au făcut” (Ioan 1.1);
- „Citeşte! Citind mereu, creirul tău va deveni un laborator de idei şi imagini, din care vei întocmi înţelesul şi filozofia vieţii” (Mihai Eminescu);
- „Puterea cărţii ar trebui să fie apreciată şi plasată înaintea celorlalte, prima în stat şi prima în lume, pentru că ea le premerge, le defineşte, le pregăteşte şi le susţine pe toate”; dar cu toate acestea constatăm că „(...) lectura nu se bucură de atenţia cuvenită, într-o vreme când din nefericire asistăm la o degradare culturală a individului şi la instalarea subculturii sub toate formele ei ameninţătoare”; totuşi „(...) lectura este o bună terapeutică pentru a rezista în faţa mediocrităţii care are tendinţa de a se extinde acaparator” (Nicolae Busuioc);
- „Omul devine plenar când meditează, studiază, crează, când îşi trăieşte condiţia vieţii spirituale. (...) Iar minunea de a putea crea şi citi face parte din taina prin care cultura se însoţeşte de frumuseţea sufletească” (Nicolae Busuioc);
- „A citi este probabil o formă de supravieţuire în spirit” (Nicolae Busuioc).
Pentru mine este evident faptul că orice realitate, indiferent de natura ei, trebuie numită şi definită şi, de aceea, şi în sens biblic, religios şi în sens ştiinţific, toate câte există poartă un nume, un cuvânt, şi toate câte se fac bine - în sens moral creştin, se fac numai de oameni de cuvânt. Fără Cuvânt şi fără cuvinte nu există nicio idee, iar fără oameni de cuvânt nu se poate vorbi nici de dumnezeire şi nici de îndumnezeire, cu alte cuvinte: „Fără Dumnezeu omul rămâne un biet animal raţional şi vorbitor, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri” (Petre Ţuţea).
Aşa cum am arătat într-un articol publicat în Revista CLAVIATURI, cu privire la citatul eminescian de îndemn la lectură, apreciez că „nu este un altul mai nimerit decât Eminescu, pentru a face acest îndemn simplu, sincer şi atât de cuprinzător, la necesitatea lecturii, pentru umanitate, pentru om şi pentru naţiune. Atât cunoaşterea, pe oricare dintre planuri, cât şi dezvoltarea sentimentelor, dintre care îl numesc aici pe cel mai important: iubirea Patriei Române, se realizează permanent şi prin lectură”. Pun, însă, cu deosebire accentul pe realitatea că doar citind creierul devine un laborator de idei şi imagini şi am în vedere lecturarea cărţilor şi nu a informaţiilor pe monitor, deoarece, doar prin lectura efectivă a cărţilor e timp pentru idei şi imagini, mintea nefiind preocupată de asigurarea funcţionării tehnicii.
* Lucrarea Educaţia prin lectură în societatea contemporană românească prezintă în mod concis o serie de concluzii privind faptul indubitabil că omul, de la copil la matur şi de la individ la comunitate, prin puterea cărţii, dobândită prin plăcerea lecturii, va putea să se ridice individual şi familial la un nivel de bunăstare şi înţelegere a vieţii care să-i dea forţa necesară sprijinirii comunităţii din care face parte, patriei sale şi umanităţii şi, ca atare, toate problemele lumii actuale se pot rezolva prin educaţie, aceasta putând duce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi a sentimentelor umane, la promovarea valorilor. Dar pentru a ajunge la o atare promovare totul începe de la cartea de citit, de la lectură, de la dragostea de carte. Pentru asta, însă, trebuie să ai şi să pui suflet. Concluzia esenţială ilustrată aici este enunţată de reputatul eseist Nicolae Busuioc prin următoarele cuvinte: „Puterea cărţii ar trebui să fie apreciată şi plasată înaintea celorlalte, prima în stat şi prima în lume, pentru că ea le premerge, le defineşte, le pregăteşte şi le susţine pe toate”.
În directă şi imediată corelaţie cu ideile exprimate mai sus, apreciez faptul că omul şi societatea nu pot exista fără şcoală, fără carte, fără educaţie permanentă, care nu se poate face altfel decât prin lectură; susţin această opinie chiar dacă la prima vedere realitatea ţine să mă contrazică având în vedere societatea actuală tot mai „relaxată” din punct de vedere educaţional şi cultural şi tot mai axată pe promovarea nonvalorilor. O atare societate caracterizată de lipsa de preocupare a statului pentru valorile sale şi de lipsa de preocupare a persoanei umane, a categoriilor umane, a unor colectivităţi mai mari sau mai mici, faţă de nevoia de a cunoaşte citind, este destinată pierzaniei, deoarece numai lumina binefăcătoare a cărţii poate deschide sufletul şi mintea omului spre cunoaştere şi sentimente înalte.
De aceea, cred că actuala lipsă de educaţie, ca rezultat al lipsei de dragoste pentru carte, ca hobby, ca plăcere de a citi se datorează cu deosebire politicii ultimilor 25 de ani, caracterizaţi prin lipsa de ordine, lipsa de organizare, lipsa promovării unui ideal naţional, toate acestea corelate cu inversarea valorilor şi promovarea în funcţii şi posturi a incompetenţei, slugărniciei şi nonvalorii. Lucrurile se pot îndrepta dacă Statul Român, Biserica, Şcoala şi Familia vor conlucra pentru ridicarea culturală a fiecărui individ în parte şi a comunităţii, a naţiunii, în ansamblu. Cu politici naţionale simple şi coerente în sensul interesului naţional toate aceste trei instituţii formative: Familia, Şcoala şi Biserica, pe lângă alte roluri şi valenţe, pot şi trebuie să nască în puiul de om dragostea de carte. Aşa cum un copac înmugureaşte primăvara, puiul de om, prin puterea cărţii, dobândită prin plăcerea lecturii, va putea să se ridice individual şi familial la un nivel de bunăstare şi înţelegere a vieţii care să-i dea forţa necesară sprijinirii familiei şi patriei sale.
Vorbesc, deci, de necesitatea educaţiei realizate prin dragostea de carte şi plăcerea lecturii, dar am în vedere toţi potenţialii cititori, indiferent de vârsta lor: copii, tineri, maturi, oameni cu experienţa vieţii.
Dacă „La început a fost cuvântul”, iată că primele activităţi umane ale părinţilor faţă de copilul lor sunt acelea de a-l îngriji şi a-i vorbi, fiind demonstrat ştiinţific că preocuparea pentru comunicarea cu copilul, chiar din leagăn, asigură dezvoltarea minţii lui.
Apoi vin poveştile, copiilor plăcându-le poveştile. Dezvoltând la copilul preşcolar dragostea pentru cântece, poezii şi poveşti, deprinzând micul şcolar cu cititul şi cu scrierea, ca o taină şi ca un joc, îl ajutăm nemijlocit în dezvoltarea sa fizică şi intelectuală, dar îl şi câştigăm pentru carte, dându-i dorinţa şi plăcerea de a pătrunde singur în universul cărţii; astfel îi punem în suflet germenii unui spirit autodidact, care îşi va forma propriul gust estetic prin lectură, deoarece „Copilul soarbe povestea cu toate puterile sufletului, cu lăcomia cu care a supt laptele. Îi place povestea, fiindcă îl încântă, îl transportă, îi lărgeşte şi îi înfrumuseţează viaţa, pentru că povestea îl conduce să cunoască lumea, şi-i aduce prieteni: cu alte cuvinte, povestea este un prilej de expansiune vitală, o formă de adaptare la viaţă”. Este ştiut următorul fapt: „Copiilor le place să populeze lumea cu uriaşi, pitici, îngeri, diavoli, zâne, smei, grădini fermecătoare... Le văd, le visează, le întâlnesc, le cred mai reale ca realitatea”; „Lucrurile cele mai banale, cele mai neînsemnate, copilul le împodobeşte, insuflându-le viaţă”.
Astfel este evident că poveştile au un important rol educativ. Povestea îndeplineşte rolul de a face plăcute cunoştinţele, într-un mod atrăgător; ea dezvoltă curiozitatea, care cu deosebire la copil este o curiozitate afectivă, de ataşament sufletesc faţă de prietenii din carte, împreună cu care copilul trăieşte toată povestea. Totodată, prin ascultatul şi cititul poveştilor, copilul îşi formează şi dezvoltă limbajul, abilităţile şi dorinţa de comunicare. Tot povestea este aceea care atrage prin raportarea subiectului ei la propriile experienţe, dar şi prin transpunerea copilului în locurile şi timpurile descrise, dezvoltându-i creativitatea, spiritul de observaţie, atenţia, educarea şi dezvoltarea memoriei şi a puterii de asociere şi comparare, imaginaţia, ataşamentul faţă de natură, deprinderea valorilor morale, iubirea de părinţi, semeni, comunitate, eroi naţionali, patrie. Nu în ultimul rând, povestea, poezia, cântecul sunt un izvor de bucurie, o formă de recreere, de educaţie social-morală prin jocul cuvintelor şi plăcerea lecturii. Lectura, cu deosebire privind locurile şi frumuseţile patriei, legendele ei, eroii săi naţionali, devine primul şi cel mai eficient mijloc de educaţie naţională. Toate acestea sunt posibile deoarece: „În poveşti găsim nucleii ştiinţei şi mai toate idealurile şi adevărurile ce se zbat în sufletul omenirii de ieri şi de azi”; „Omenirea a pus în poveşti esenţa divină a sufletului ei, toate visele şi toate gândurile înveşmântate în simboluri. A intuit şi a ghicit adevăruri morale, filosofice, ştiinţifice, estetice, cu măestrie ascunse sub vălul diafan al poeziei basmului”; „Cartea condensează şi perpetuează sufletul omenirii, răspândeşte oriunde, cu iuţeală, ideile, sentimentele şi face ca toţi să se bucure de comoara spirituală strânsă în cursul veacurilor fără sfârşit”.
În acest sens, reputatul eseist ieşean Nicolae Busuioc, pe care eu îl numesc cu sinceritate, respect şi recunoştinţă, un veritabil «zeu al lecturii», mărturisea: „Cred că important a fost că am descoperit repede cărţile, ele m-au subjugat iremediabil şi tot aşa sînt şi acuma”.
Tocmai având în vedere importanţa activităţii Şcolii în formarea dragostei de carte în sensul că aceasta trebuie să aibă în vedere progresul şi dezvoltarea valorilor morale, subliniez poziţia responsabilă a lui Mihai Eminescu (foto) în această problemă. În calitate de revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui (1 iulie 1875 - 4 iunie 1876), Eminescu a cunoscut în mod nemijlocit, în urma inspecţiilor exercitate cu dăruire şi responsabilitate, viaţa şcolii româneşti şi a identificat deficienţele grave (multe dintre acestea păstrându-şi actualitatea), arătând care sunt soluţiile şi concluzionând: „Când este vorba de interese mari, naţionale, între cari ocupă primul loc educaţiunea şi instrucţiunea tinerimei noastre, toţi românii trebuie să aibă un singur sentiment, o singură inimă, şi-n ea trebuie să fie gravate cuvintele: progres şi moralitate!”.
Eminescu critică obiectiv tehnicile scolastice de predare - „mecanismul mort al memorării de lucruri neînţelese de copii”, menţionând între «efectele învăţământului de tip scolastic „descurajarea” elevilor şi „golul moral” », pe care îl produceau «inutilitatea cunoştinţelor predate şi asimilate». Este de remarcat actualitatea următoarelor opinii şi deziderate eminesciene:
- „Limba românească [...] e organul prin care neamul îşi cunoaşte fiinţa sa proprie, prin care moşteneşte avântul intelectual şi istoric al strămoşilor săi. Copilul nu învaţă numai a vorbi corect, el învaţă a gândi şi a simţi româneşte”;
- „Şcoala n-ar trebui să fie o magazie de cunoştinţe străine, ci o gimnastică a întregei individualităţi a omului; elevul - nu un hamal care-şi încarcă memoria cu sacii de coji ale unor idei străine, sub cari geme, ci un om care-şi exercită toate puterile proprii ale inteligenţei, întărindu-şi aparatul intelectual”;
- „O carte de citire nu e numai o enciclopedie naţională, ci, dacă e bună şi cu îngrijire lucrată [...] ea revarsă în mii de capete aceleaşi cunoştiinţe [...] ea inspiră în zeci de mii de cetăţeni viitori aceeaşi iubire pentru trecutul şi brazda pământului lor; ea preface, după o justă observaţie, o masă de indivizi ce se întâmplă a trăi pe aceeaşi bucată de pământ, într-un popor ce menţine o Ţară”.
Nu întâmplător, marele prieten al lui Eminescu, şi îl numesc aici pe Ion Creangă, în calitate de învăţător, a reuşit să facă posibilă apariţia, în 1868, la Iaşi, a abecedarului numit Metodă nouă de scriere şi cetire pentru usulu clasei întâia primară, ca „produs al unei experienţe de 13 ani, dobândite în mijlocul copiilor începători”. Practic, noua metodă, fonetică şi de scriere consta în „studiul sunetelor vorbirii ca elemente fundamentale” şi cerea să se predea „cetirea împreună cu scrierea, în mod intuitiv şi după sistema sonetară; sistemă care chiar de la început face pe copil să aibă cunoştinţă de ceea ce face; prin urmare cea mai raţională”, realizându-se astfel lichidarea învăţării cititului şi scrisului în mod mecanic, prin memorarea literelor (cu denumiri slavone), sau prin memorarea unui mare număr de silabe, numai după cunoaşterea acestora trecându-se la citirea cuvintelor.
Din această perspectivă - a luminii cărţii - este evident faptul că ea, cartea, este principalul focar de cultură şi civilizaţie dintr-o comunitate umană. O societate fără dragoste de carte este o societate care încet, dar sigur, se autodesfiinţează, deoarece fără cultură şi educaţie nu este posibil progresul individului şi al societăţii. În acest sens, tot Eminescu arăta că: „De cîte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor sau prin demagogie, sau prin despotism, şi că existenţa normală şi regulată, asigurarea celei mai mari posibilităţi de dezvoltare, oligarhia celor drepţi prin caracter, sprijiniţi de cei înzestraţi la minte, ţin statele”.
În spaţiul românesc, setea de cunoaştere a animat permanent Biserica şi marii oameni de cultură, printre care: Diaconul Coresi (d. 1583, la Braşov), Grigore Ureche (1590-1647), Mihail Moxa (1585-1650), Mitropolitul Varlaam (d. 1657), Udrişte Năsturel (1596-1659), Mitropolitul Dosoftei (1624-1694), Miron Costin (1633-1691), Spătarul Nicolae Milescu (1636-1708), Stolnicul Constantin Cantacuzino (1639-1716), Neculai Costin (1660-1712), Radu Popescu (1655-1729), Radu Greceanu (1655-1725), Antim Ivireanul (1650-1716), Ion Neculce (1672-1745), Dimitrie Cantemir (1673-1723).
Cu referire punctuală la Braşov, evidenţiez rolul său de puternic centru cultural. Astfel, aici, în Scheii Braşovului, în clădirea zidită în 1495 şi reclădită la 1760, funcţiona Prima Şcoală Românească, aceasta deţinând un important număr de cărţi aduse din Ţara Românească şi Moldova, sau reprezentând donaţii ale domnitorilor români. Şi ulterior, Braşovul s-a manifestat ca un puternic centru cultural românesc, încă în secolul al XVI-lea construindu-se aici „prima clădire din Transilvania ridicată anume pentru a fi bibliotecă”, în 1547, aceasta „se afla lângă Biserica Neagră, în inima oraşului şi adăpostea la parter locuinţele rectorului şi ale profesorilor. Numită în graiul saşilor Liberei, din latinescul libraria, biblioteca era foarte preţuită de Honterus”.
Diaconul Coresi (stabilit la Braşov în 1559) a constituit aici un important centru cultural, bazat pe şcoală, bibliotecă şi tipografie, servind evidenţierii prin cultură a vieţii româneşti, la interferenţa Răsăritului cu Occidentul.
Tot aici, la Braşov, în incinta Primei Şcoli Româneşti, de unde a izvorât lumina blândă şi sfântă a slovelor pentru români, încă de dinainte de 1495, în mai 1848, George Ucenescu a compus muzica Imnului Naţional Deşteaptă-te Române!.
În legătură, însă, cu destinul culturii româneşti, sunt axiomatice ideile exprimate de Mircea Eliade (foto):
- „Este suficient să reamintim în liniile ei mari istoria României, pentru a înţelege de ce românii n-au putut face cultură în sensul occidental al cuvântului. [...] În primul rând, pentru că n-au avut timp să facă toate acestea, pentru că n-au fost lăsaţi să le facă. Invaziile se succedau una după alta...”;
- „Puţine neamuri se pot mândri că au avut atâta nenoroc în istorie, ca neamul românesc. Ca să putem înţelege destinul culturii româneşti, trebuie să ţinem mereu seama de vitregia istoriei românilor. Am fost aşezaţi de soartă la frontierele răsăritene ale Europei, pe ambele versante ale ultimilor munţi europeni, Carpaţii, de-a lungul şi la gurile celui mai mare fluviu european, Danubiul. Traian ne-a predestinat drept popor de frontieră”;
- „Nu trebuie să uităm o clipă că acolo unde s-a întins Grecia, Roma şi creştinismul arhaic, s-a conturat adevărata Europă, nu cea geografică, ci Europa spirituală. Şi toate valorile create înlăuntrul acestei zone privilegiate fac parte din patrimoniul comun al culturii europene. Nu ne putem imagina o cultură europeană redusă numai la formele ei occidentale. Culturaliceşte, ca şi spiritualiceşte, Europa se întregeşte cu tot ce a creat şi a păstrat spaţiul carpato-balcanic. Ceva mai mult: avem motive să credem că spaţiul în care s-au întruchipat Zamolxis, Orpheu şi misterele Mioriţei şi ale Meşterului Manole, nu şi-a secătuit izvoarele de creaţie: acolo unde moartea e încă valorificată ca o nuntă, izvoarele spirituale sunt intacte. Europa este locul predestinat al creaţiilor multiple, variate, complementare: spiritualiceşte şi culturaliceşte, Europa nu este - şi nici nu poate fi - un bloc monolitic. Ea are, deci, nevoie de dimensiunea orphică şi zamolxiană pentru a se putea întregi şi a putea plăsmui noi sinteze”.
Chiar şi în aceste condiţii vitrege, nu putem vorbi despre lipsa de cultură în spaţiul românesc. Din întregul univers spiritual şi cultural românesc, referindu-mă punctual la limba naţională, subliniez că Vasile Alecsandri făcea elogiul „poeziei frunzei verzi”, exprimându-se în sensul că: „aceasta provine din iubirea românului pentru natura înverzită”, iar B.P. Haşdeu arăta că „frunza verde s-a născut dempreună cu naţionalitatea română [...] la noi acasă, pe teritoriul Daciei, în secolarele păduri ale Carpaţilor, acolo unde străbunii noştri s-au format şi s-au dezvoltat în curs de veacuri”, iar reputatul geograf francez Emmanuel de Martonne surprindea - în cadrul unei întruniri a Societăţii Române de Geografie, din 6 iunie 1921 - cu deosebită capacitate de înţelegere, însemnatul rol pe care l-au avut în istoria Poporului Român Munţii Carpaţi: „Din punctul de vedere al vieţii naţionale, al trecutului istoric şi al viitorului, Carpaţii reprezintă un element vital pentru România. O Românie având Carpaţii drept axă, este, din punctul de vedere al structurii geografice, un stat bine echilibrat, al cărui centru de gravitaţie este tocmai acolo unde sunt izvoarele înseşi ale vieţii naţionale”.
Un evident progres al societăţii umane constă în trecerea de la bibliotecile particulare (iniţial clericale, domneşti, boiereşti) şi mai aproape de timpul prezent, bibliotecile intelectualilor, la bibliotecile publice, acestea din urmă cunoscând la rândul lor o mare diversificare şi specializare, şi numim aici bibliotecile publice, bibliotecile din învăţământ şi cercetare, bibliotecile asociaţiilor şi societăţilor culturale, bibliotecile universitare şi Biblioteca Academiei Române, dezvoltarea tuturor acestora determinând configurarea unui sistem centralizat de biblioteci. Nu e cazul a intra acum şi aici în amănunte, dar este evident că problematica bibliotecii, a ocrotirii fondului de carte şi a dezvoltării lui, cunoaşte numeroase faţete, fiecare dintre acestea având importanţa ei, indiferent că privim biblioteca sub aspect particular sau public, respectiv ca plăcere individuală sau ca necesitate obştească şi naţională, în vederea asigurării cadrului material de acces la informaţie diversificată.
Trebuie amintite aici şi Arhivele Naţionale, cu rol diferit de cel al bibliotecilor, dar cu probleme de păstrare a fondului arhivistic şi cu dotări similare bibliotecilor şi, în opinia mea, cu obiective similare bibliotecilor, cel puţin din punctul de vedere al studiului documentelor şi cărţilor existente.
Este locul să evidenţiez aici reputata opinie a lui Nicolae Busuioc, care concluzionează astfel: „O bibliotecă privită din afară pare o simplă dispunere a volumelor într-un spaţiu dat, în lăuntrul ei viaţa este complexă şi nobilă. Ritualul lecturii face parte din descompunerea şi recompunerea luminii, din apanajul sufletului şi al minţii”.
Un important rol în educaţia prin lectură îl au şi librăriile şi anticariatele de carte, acestea, în localităţile în care mai există, fiind o binefacere pentru comunităţile pe care le servesc.
Este binecunoscută foamea de carte dinainte şi imediat de după 1989. Imediat după 1989, şi mă refer la anii 1990-1991, cu ecouri până în anii 1994-1995, a crescut exponenţial, exploziv, vânzarea de carte nouă, prin librării şi tonete stradale. Era efectul lipsurilor anterioare de carte şi al dorinţelor descătuşate pentru lectură şi informare. În ultimii 15 ani însă, se manifestă un puternic regres, în multe oraşe mai mici librăriile fiind desfiinţate. Acest fapt are în prezent şi va avea în viitor puternice repercursiuni negative.
În perioada de dinainte de 1989 cred că toate oraşele reşedinţă de judeţ aveau un anticariat, la care se stătea la coadă, din dorinţa de a găsi o carte bună; de multe ori, ceea ce se achiziţiona se vindea în primele două ore de la punerea la raft. Tot în acea perioadă, foarte multe familii aveau şi o bibliotecă personală, chiar dacă era mică şi includea doar aşa numita bibliotecă a şcolarului.
Apoi, încet, încet, pe măsură ce promovarea valorilor şi a profesionalismului au fost marginalizate, iar şmecherii şi golanii au început să fie promovaţi politic, aspecte care au arătat publicului larg că se poate reuşi fără carte, şi, odată cu sărăcirea marii mase a populaţiei şi scumpirea vieţii, vânzările de carte nouă au scăzut, iar anticariatele au început să aibă din nou clienţi, nu la fel de mulţi ca în perioada anterioară anului 1989.
Cartea şi dragostea de carte, ca şi patria şi dragostea de patrie, supravieţuiesc însă.
Cel puţin în domeniul cărţii un rol pozitiv îl au şi publicaţiile, revistele, cotidienele care promovează întoarcerea la lectură. Şi am în vedere toate iniţiativele particulare în acest sens, cu deosebire cele care poartă marca Jurnalul Naţional şi Adevărul.
Semnalez, însă, faptul că în majoritatea oraşelor anticariatele de carte au dispărut, iar cele care supravieţuiesc cu greu, se găsesc de regulă în centrele universitare. E un semnal de alarmă, pentru nivelul critic, foarte scăzut al dorinţei de a citi în general, dar şi cu privire la rolul şi rostul lecturii nemijlocite, pe suport de hârtie, cu deosebire în anii de şcoală.
Cititul pe suport electronic are avantajele şi dezavantajele lui. Printre marile dezavantaje, primul este acela că se alterează, până la dispariţie, conexiunile neuronale care fac să se deruleze în mintea tânărului cititor acţiunile din carte. Al doilea, că se şterge identitatea cărţilor, niciodată o carte electronică neputând avea identitatea, farmecul unei cărţi tipărite, cu aspectul, grafica şi coperta specifice.
Necesitatea educaţiei în lumea contemporană este evidenţiată tocmai de faptul că trăim într-o lume dinamică deosebit de complexă, în continuă transformare, super-tehnologizată, o lume cuprinsă de numeroase crize şi contradicţii. Se vorbeşte despre criza economică, criza familiei, criza educaţiei, a moralităţii, dar toate acestea au la bază criza educaţiei, lipsa ei, generată şi de lipsa lecturii.
„Asistăm în ultimele decenii la o serie de fenomene şi procese ce caracterizează evoluţia societăţii umane în ansamblul ei şi care indică faptul că ne aflăm într-o perioadă de mutaţii profunde ce definesc tranziţia de la societatea industrială la un nou tip de societate.” Acest nou tip de societate se caracterizează prin globalizarea schimburilor materiale şi informaţionale (inclusiv culturale) şi pe „interesul statelor pentru dezvoltarea durabilă, privită sub cele trei aspecte definitorii (economică, ecologică, socială) şi prin edificarea unei societăţi (informaţionale) a cunoaşterii, iar la nivelul individului prin căutarea unei noi identităţi”. Toate acestea nu se pot realiza altfel decât prin învăţare, educaţie, lectură, activităţi autodidactice creatoare.
Tocmai în urma unei astfel de activităţi autodidactice, responsabilul jurist şi inginer silvic Costel Ene, arăta în legătură cu dezvoltarea durabilă, în cuvântul său către cititori, că o autentică realizare practică a «dezvoltării durabile a Moldovei ca străjer neclintit la porţile Europei, a fost întreaga politică a acestui „atlet al creştinătăţii”, căruia Barbu Delavrancea îi atribuie, în cunoscuta dramă istorică „Apus de soare”, cea mai concisă şi cuprinzătoare definiţie a dezvoltării durabile: „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adînci bătrâneţe... că Moldova n-a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu e a voastră, ci a urmaşilor voştri ş-a urmaşilor urmaşilor voştri în veacul vecilor...”».
Această opinie exemplifică puterea creatoare, de sinteză, a profesionistului care, luând la cunoştinţă informaţiile despre Ştefan cel Mare, cuprinse în documentaţiile ştiinţifice din domeniul silvic şi cinegetic arătând preocupările domnitorului pentru protecţia acestor valori naţionale, istoriografia despre Ştefan cel Mare şi rolul acestuia de apărare a ortodoxiei şi a întregii creştinătăţi, precum şi informaţiile literare şi artistice, împreună cu justa observaţie a eternizării Bucovinei prin frumoasele mănăstiri ctitorite, a concluzionat în sensul că Domnitorul a dus, în mod nemijlocit, o politică de dezvoltare durabilă a Poporului Român şi a umanităţii.
Fiind orientată teleologic, funcţia culturală a educaţiei (prin citire, informare) devine şi axiologică, deoarece asigură saltul de la punctul iniţial - al acumulării de cunoştinţe - spre finalitatea dezvoltării calitative (continue) a personalităţii umane. Această funcţie se manifestă în acest sens şi la nivelul individului şi la nivelul societăţii, acest fapt demonstrând necesitatea existenţei şi funcţionării bibliotecilor, arhivelor, librăriilor, asociaţiilor culturale şi a anticariatelor, ca instituţii care promovează cunoaşterea şi valorile şi prin lectură.
În concluzie, cred că omul modern are nevoie să înveţe permanent având acces la informaţie, dar şi să se relaxeze şi prin lectură, fără a neglija relaxarea prin sport şi fără a exagera prin activităţi în faţa televizorului sau PC-ului.
Este evident că prin educaţie, persoana umană se transformă din potenţialitatea care era la naştere într-o personalitate cu un specific nivel de cunoştinţe şi o anumită scară de valori morale, intelectuale, estetice. Aici se impune să fac, totuşi, observaţia că Statul Român şi (în bună măsură) societatea nu sprijină (ca să nu spun că nu respectă) o serie întreagă de persoane, pregătite superior (dascăli, cercetători, medici), care potenţează resursele umane, deci care produc cea mai mare bogăţie a unei Ţării - oamenii: sănătoşi, instruiţi, morali.
Este adevărat că în ultimii 20 de ani, unii, tot mai mulţi, consideră şcoala (educaţia, cultura) ca fiind un simplu moft, şi ca atare, consideră că se poate trăi şi fără carte, fară educaţie. Este adevărat că se poate, dar la un alt nivel!, pentru că o lume fără şcoală, fără educaţie, fără valori moral-religioase, fără cultură, devine o lume fără om, fără valori şi fără valoare, fără criterii şi fără semnificaţii. O astfel de lume devine o lume fără civilizaţie (materială şi spirituală), o lume care se degradează sfârşind prin a se distruge (autodistruge) - atât la nivel individual, cât şi global.
De altfel acest adevăr este ilustrat, de mai bine de 2400 de ani, prin justeţea învăţăturilor desprinse din tratatul de vânătoare al lui Xenofon (cca. 445 sau 430 - 355 i.Hr.), unde, în Capitolul XII, «Vânătoarea ca şcoală de război», se arătă că vânătoarea „le e de foarte mare folos tinerilor, căci îi face cumpătaţi şi drepţi, crescându-i în şcoala adevărului [...]. Oamenii, cărora oboseala le scoate viţiul şi obrăznicia din trup şi din suflet, mărindu-le râvna pentru virtute, sunt şi cei mai de ispravă [...]. O bună educaţie te învaţă să te supui legilor, şi să faci din studiul dreptăţii obiectul discuţiunilor tale. Cei care îşi aleg truda şi năzuinţa de a învăţa mereu câte ceva, e adevărat că au multă osteneală, dar ei sunt mântuirea Ţării. Cei cari, însă, evită învăţătura, de frica ostenelii, şi se dedau la plăceri fără frâu, sunt oamenii cei mai nemernici” (subl. n.).
Nu pot să nu semnalez aici vârful de lance al progresului românesc, intelectualitatea crescută în spirit naţional, crescută în dragostea de familie, de Ţară, de carte. Şi remarc faptul că doar printr-o astfel de educaţie completată permanent prin lectură - şi nu orice fel de lectură, ci una autodidactă îndreptată spre cunoaştere şi progres - se poate ajunge la concluzii excepţionale din punct de vedere al conciziunii adevărului exprimat, cum exemplificative sunt cuvintele lui Petre Ţuţea (foto):
• „- Domnule Ţuţea, din câte puteţi dumneavoastră aprecia, cam ce a avut studenţimea română de pierdut prin venirea comuniştilor la putere?
- Totul. Comunismul este un cancer social. Unde se instalează, rămîne pustiu. În Rusia, de pildă, e o secetă culturală teribilă, în pofida vârfurilor literare remarcabile. Spre cinstea studenţilor români, ei n-au aderat niciodată la comunism sau socialism. S-au menţinut naţionalişti.
- Spuneaţi că aţi cunoscut în închisoare studenţi care ajunseseră acolo pentru modul lor de a gândi. Ce impresie v-au lăsat aceşti studenţi?
- Extrordinară! Nu se împăcau de fel cu cuşca pe care le-o oferea noul mod de organizare al societăţii. Mulţi au preferat să moară decât să facă vreo concesie. Marea majoritate a studenţilor trecuţi prin închisorile comuniste - spun marea majoritate, deoarece nu există pădure fără uscături - au avut curajul, demnitatea, simţul moral la cote atît de înalte încît m-au impresionat nespus de mult”;
• „Dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el”;
• „Prin concepţia sa de vieţuire, prin religiozitatea sa, prin cunoştinţele sale de medicină populară, străveche, prin arta sa, prin portul său, prin ţinuta sa, prin răbdarea fără margini şi, mai ales, prin limba sa dumnezeiască, Poporul Român este de necomparat cu oricare neam cunoscut (...)”;
• „Poporul Român este unul ales”;
• El, Poporul Român, reprezintă una din minunile lui Dumnezeu în marşul lui glorios pe pământ (...).
Pentru a evidenţia, încă o dată, faptul că noi, ca popor, putem fi şi trebuie să fim învingători prin educaţie şi cultură naţională, prin creaţia în limba naţională, voi mai aminti de Badea Cârţan (Gheorghe Cârţan n. 24 ianuarie 1849 - d. 7 august 1911), „un dac coborât de pe Columnă” în primăvara anului 1896, un simplu dar isteţ ţăran român din Cârţişoara (cuvânt ce sună aproape de cărţişoara - diminutiv de la carte), un exemplu despre ceea ce înseamnă dragostea de Ţară şi de carte, deoarece el a luptat ca voluntar în Războiul de Independenţă, însă toată viaţa a fost şi un luptător cu fapta pentru independenţa românilor din Transilvania, pentru ilustrarea identităţii, latinităţii lor (în 1903, când a fost arestat de autorităţile ungare, i s-au confiscat 76.621 de volume).
În încheiere, subliniez una din marile opinii ale lui Mircea Eliade: «Cei mai glorioşi „naţionalişti” nu sunt eroii, nici şefii politici, care nu fac decât să conducă destinele istorice ale neamului lor. Cei mai glorioşi „naţionalişti” sânt creatorii care cuceresc de-a dreptul eternitatea. Există o sete de eternitate în fiecare om, sete pentru Neamul şi Ţara lui. Dar există şi o altfel de eternitate: un salt dincolo de istorie, prin care o ţară şi un neam intră şi rămân în eternitate. Un salt pe care l-a făcut vechea Grecie, Italia, Franţa, Anglia, Germania, Rusia». Eu cred că doar dintr-o necesară şi onorabilă modestie Eliade nu a enumerat aici şi România. Poate şi pentru că, firesc este ca meritele României la patrimoniul cultural universal să fie recunoscute de celelalte părţi. Dar realitatea nu se schimbă şi nu poate fi schimbată de existenţa sau nu a unei atare recunoaşteri făţişe, cu atât mai mult cu cât „Făcând parte, trupeşte şi spiritualiceşte, din Europa, mai putem fi sacrificaţi fără ca sacrificiul acesta să nu primejduiască însăşi existenţa şi integritatea spirituală a Europei? De răspunsul care va fi dat, de Istorie, acestei întrebări, nu depinde numai supravieţuirea noastră ca neam, ci şi supravieţuirea Occidentului!”.
Cu alte cuvinte, mai simplu spus, toate problemele lumii actuale se pot rezolva prin educaţie, aceasta putând duce la dezvoltarea capacităţilor intelectuale şi a sentimentelor umane, la promovarea valorilor.
Şi totul începe de la cartea de citit, de la lectură, de la dragostea de carte. Pentru asta, însă, trebuie să ai şi să pui suflet.

Categorie: