Episcopul Andrei Şaguna dorit „rege” la 1848 şi salvator de la moarte a mii de români la 1849

Pornind de la rolul Episcopului ortodox Andrei Şaguna, în Revoluţia de la 1848/1849 din Transilvania, articolul de faţă, redactat într-un „pronunţat şi de neocolit spirit polemic”, reprezintă un răspuns, din perspectiva istoriografiei româneşti, la articolul „De ce nu ne place Şaguna”, al publicistului Kadar Gyula, din Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna.
Concluzia articolului este formulată „răspicat şi fără niciun echivoc: „Ne place Andrei Şaguna”, îl iubim şi ne plecăm cu pioşenie atât în faţa Omului, cât şi în aceea a Sfântului care, ca un Sfânt adevărat, a salvat de la o moarte sigură mii de români şi saşi!”.

* * *
Când în cercetările mele mă apropii de figura dominantă şi dominatoare a Episcopului, Mitropolitului şi apoi a Sfântului Andrei Şaguna, mă încearcă de fiecare dată o profundă şi inexplicabilă sfială, iar emoţia mă îneacă pentru că de la 1848 încoace, forţa caracterului său şi înţelepciunea minţii sale a copleşit întregul orizont al existenţei românilor, a încrederii în forţele proprii şi în viitorul lor.
Andrei Şaguna şi-a depăşit cu mult epoca. El a văzut în zarea timpului un mare popor unit dincolo şi dincoace de Carpaţi - numai aşa se explică respingerea în câteva rânduri a ofertei de a deveni conducătorul ambelor confesiuni ale românilor dacă va accepta trecerea sa cu a întregii turme la greco-catolicism.
Atunci a spus răspicat: „Nu mă vând pentru un blid de linte!”.
El presimţea (şi nu degeaba a fost acuzat de oficialităţi de dacoromânism) că dacă românii de „dincoace” vor avea o confesiune, iar cei de dincolo altă confesiune, atunci unitatea naţională va fi pusă în primejdie.
A prevăzut corect.
Exemplul zilelor noastre, destructurarea unităţii Serbiei şi Croaţiei se bazează exact pe principiul confesiunilor deosebite.
Acum putem înţelege mult mai bine, limpede chiar, de ce Şaguna îndemna poporul după Adunarea din 3/15 mai 1848 să se înfrăţească şi să jure că nu vor mai fi greco-catolici şi greco-ortodocşi, ci numai de-o „lege românească”!
Episcopul Şaguna respingea cu hotărâre şi doctrina care se propaga insidios după 1850 şi-i îndemna pe români să-i iubească mai mult pe cei de o confesiune cu ei, decât pe cei de un sânge...
Dar câte n-au scornit neprietenii românilor pentru a-i incita la dezbinare, de ieri şi până-n zilele noastre...
Slavă Domnului, suntem încă împreună... cu toate că acei ce „s-au saturat de România” se zvârcolesc şi se dau de ceasul morţii, alături de Coloana a V-a.
Să revenim, însă, la investigaţiile noastre asupra universului în care a trăit şi a activat Şaguna, titanul românismului ardelean şi să-i smulgem Lethei, zeiţei uitării, noi date surprinzătoare şi chiar inedite.
Spre satisfacţia noastră am şi reuşit s-o facem, îmbogăţind biografia acestui mare Om cu un fapt istoric indubitabil şi definitoriu. Am descoperit că datorită înaltului prestigiu şi autorităţii sale în faţa ortodocşilor şi greco-catolicilor, din primăvară (mai) şi până-n toamnă (septembrie), aceştia şi-au exprimat dorinţa de a-l avea rege pe Andrei Şaguna.
Faptul a reieşit dintr-o anchetă gubernială făcută în Munţii Apuseni în vara anului 1848 (ancheta Kozma Pal).
Mersul lucrurilor s-a desfăşurat astfel:
Preotul romano-catolic din Abrud, Kovacs Jozef, întâlnindu-se, la 1 mai 1848, cu preotul Vasile Balint, acesta-i povesteşte că românii „au auzit că este împărat neamţ, că pe palatinul locţiitor regal numit recent, îl consideră rege maghiar şi astfel vor să fie şi rege român”.
Kovacs întreabă: „Unde vor să-l instaleze pe regele român dorit, şi acesta până unde şi-ar extinde imperiul?”. La aceasta, Balint (preotul român) răspunde: „Vor să-i unească pe românii din Ardeal cu cei din Moldova şi Ţara Românească şi vor să formeze un singur regat”.
Proprietarul de mină Szuba Jovitze jr. din Roşia Montană (romano-catolic şi el) confirmă că în urmă cu 4 săptămâni (tot în mai deci), venind cu mama lui de la Abrud, s-au întâlnit pe drum cu un om pe nume Gheorghe Buciuman al lui Ştefan, care printre altele a rostit şi următoarele: „Avem speranţa că nu peste mult timp, Şaguna va fi regele nostru român”.
În fine, la 18 septembrie 1848, informatorul Simon Gyorgyi din Sălcuţa, în raportul său către judele nobiliar al plasei Dârgău, notează: „5. Preotul român din Sălcuţa (Filipan Vasile) aşa a declarat ieri preotului maghiar Szabo Samuel, că în curând Şaguna va fi regele românilor”.
Prestigiul, înţelepciunea şi curajul i-au fost apreciate şi mai departe, în documente fără număr, pe care aici nu avem spaţiu a le cita, mai ales că, tot pe scurt, trebuie să le mai arătăm prietenilor, pentru a fi mai corect preţuit, şi neprietenilor pentru a fi mai bine cunoscut, date şi fapte care au dus la salvarea de la moarte a mii de români nevinovaţi.
Această a doua parte a lucrării, fără voia noastră, are şi un pronunţat şi de neocolit spirit polemic.
Consider că trebuie răspuns deschis şi apăsat „istoricilor” locali ameţiţi de aburii iredentismului, revizionismului şi separatismului, care de o vreme încoace acţionează în forţă pentru destabilizarea României. În fruntea acţiunilor lor, sub pretextul libertăţii presei, stau campaniile de presă denigratoare.
De puţină vreme (26 iulie 2014), premierul Ungariei, Orban Viktor, aici la noi acasă, la Tuşnad, s-a exprimat că „etnicii maghiari nu sunt trataţi cu respect”.
Bun, să vedem cum ne respectă ei pe noi şi pe sfinţii noştri.
Să luăm doar un articol mai semnificativ şi să îl examinăm pe scurt.
„De ce nu ne place Şaguna”, de Kadar Gyula (în „Haromszek”, nr. 5.984 din 18.05.2010, p. 1-2).
Kadar spune: „... nu este permis ca străzile şi pieţele publice să-i poarte numele” [...] deoarece Episcopul ortodox Andrei Şaguna „... s-a ocupat de organizarea şi desfăşurarea intervenţiei militare a ruşilor!”.
De fapt, intervenţia rusă a fost solicitată de Curtea de la Viena şi generalii austrieci şi motivul invocat de ruşi a fost unul chiar umanitar. Intervenţia a fost cerută şi de saşi şi de români, care erau îngroziţi de numărul imens al omorurilor, respectiv de genocidul antiromânesc şi antisăsesc executat de trupele kossuthyste.
Iată poziţia lui Şaguna exprimată răspicat: „Iară eu, sunt convins domnilor, că dacă această ţară va rămâne în potestatea [puterea] insurgenţilor şi în voia lor, din un milion două sute de mii de români, vor mai rămânea două sute de mii, iară din 200 de mii de saşi, douăzeci de mii”.
Cine cunoaşte cât de cât evoluţia evenimentelor din 1848-49, trebuie să fie de acord că intuiţia şi previziunea Episcopului Andrei Şaguna a fost întemeiată.
Domnul „istoric?” (sau ziarist) Kadar Gyula face pe „agitatorul” (buitogatăul) pentru că, el nefiind de specialitate, crede că Nicolae Bălcescu, „acest democrat”, în faţa căruia îşi „scoate pălăria”, nu ar fi fost de acord cu apărarea dreptului la viaţă al românilor şi saşilor.
Or, adevărul istoric este cu totul altul.
Din scrisoarea lui Nicolae Bălcescu, din 4 ianuarie 1849 (Belgrad), către Ion Ghica, îl informa pe acesta că „Până şi românii din Banat şi Transilvania îi doresc şi-i aşteaptă [pe ruşi - n.a.] să vie, ca pe nişte mântuitori” [...] „... şi cu puţine zile, până a nu pleca din Kronstadt (Braşov), poporul adunat în piaţă striga în gura mare ca să cheme să vie muscalii, că-i prăpădesc ungurii”.
Deci aceasta era adevărata stare de spirit a românilor din Banat şi Transilvania mărturisită de onestul istoric Nicolae Bălcescu.
Şi dacă mai persistă vreo îndoială că această poziţie o aveau doar românii, să vedem ce scria în aceeaşi vreme presa săsească: „... la baza intervenţiei trupelor ruseşti nu stau nici porniri diplomatice, nici conjuncturi politice, ci este doar un act de umanitate”.
În „Siebenburgen Bote”, se mai arată că: „Ruinele fumegânde de la Reghin, Feldioara, Hărman, Sânpetru, Archita, Hoghilog, parţial Slimnic, Şura Mare şi Sebeş, ca şi ale celor 200 de sate româneşti, devastate de unguri şi secui, dar nu mai puţin incendierea Zlatnei şi a Aiudului de către români (în lupta de autoapărare) (n.a.) sunt tristele semne ale prezentului însângerat, în care au căzut jertfă în ţara noastră, mai mult de 20.000 de oameni”, aşa încât, ajutorul rusesc a fost „un act de umanitate a vecinului”, nicidecum o „intervenţie a unui stat străin din motive politice”. (În istoria recentă, poate domnul Kadar îşi aminteşte de Pol Pot.)
Iată, deci, cum, prin falsificarea istoriei sau prin ignorarea ei, Kadarii încearcă să ne prostească atât pe noi, cât şi pe proprii conaţionali.
Este evident că recunoaşterea valorii morale a lui Şaguna, prin canonizarea lui, i-a înnebunit pe istoricii şovini şi aţâţători la separatism.
Articolele lor se încadrează într-o campanie care, în ultimii ani, a mobilizat o parte a presei maghiare din România pentru a murdări tot ce este valoare românească (las’ că şi cozile de topor o fac cu brio).
În această campanie se încadrează şi articolul lui Kadar citat mai sus.
Acest istoric local, mai cerca în acel articol nici mai mult, nici mai puţin, decât ştergerea numelui lui Andrei Şaguna dat pieţei aflată în faţa Bisericii româneşti din Sfântu-Gheorghe.
De ce?
Şi domnul Kadar răspunde: pentru că „... nu este permis ca Andrei Şaguna să fie glorificat în oraşul Sfântu-Gheorghe, nici ca pieţele publice să-i poarte numele şi nici să i se ridice statuie”.
Şi totuşi, de ce?
Simplu. Pentru că prin implicarea sa în apărarea dreptului la viaţă al românilor şi al saşilor, aşa cum a arătat Nicolae Bălcescu în scrisoarea sa din 4 ianuarie 1849, Andrei Şaguna a devenit un exponent al poporului şi a reuşit să SALVEZE viaţa a mii de români şi saşi care, lăsaţi la cheremul terorismului maghiar-şovinist, ar fi fost asasinaţi fără nicio milă.
Şi atunci, în final, pe cine glorificăm?
Pe cel ce a salvat de la moarte mii de oameni sau pe acela din al cărui ordin au fost omorâţi zeci de mii de oameni şi urmau să fie omorâţi alte zeci de mii?
Pentru cine nu ştie, încă în octombrie 1848 Kossuth Lajos i-a ameninţat pe români cu „exterminarea prin unguri şi secui”, iar colonelul baron Kemeny, pe acelaşi ton şi în acelaşi spirit, exclamă: „Valahilor! Zilele voastre sunt numărate! În fruntea formidabilei mele oştiri, fortificată în sute de lupte, vom stârpi, până la ultimul vlăstar, pe toţi rebelii aflători sub arme”.
Reiterăm: dacă istoricul (?) Kadar scrie clar că „nu e permis ca Andrei Şaguna să fie glorificat în oraşul Sfântu-Gheorghe”, atunci vrea probabil să-i glorifice pe cei ce s-au mânjit cu cât mai mult sânge românesc.
De altfel, interzicând glorificarea unui SFÂNT român în România, Kadar Gyula urmează drumul „firesc” al intoleranţei urmat atât la 1848-49, cât şi la 1940-1944!
Ca istoric român al vremilor noastre, am convingerea că a trecut vremea confruntărilor şi ambele părţi trebuie să-şi asume istoria adevărată pentru a putea convieţui în pace într-o Europă a naţiunilor prietene.
Ca să încheiem polemica şi cu Orban Viktor, sper că fiecare dintre cei ce au citit acest scurt eseu, a putut înţelege că acuzaţia domniei sale a fost una ipocrită, care nu-l onorează, în schimb, s-a putut vedea cu ochiul liber şi cu exemple concrete, cum chiar istoria românilor şi valorile lor sunt tratate cu lipsă de respect de către etnicii maghiari autohtoni.
Iar în final, cred că sunt în asentimentul tuturor românilor adevăraţi, majoritatea zdrobitoare a acestei Ţări, să clamez răspicat şi fără niciun echivoc: „Ne place Andrei Şaguna”, îl iubim şi ne plecăm cu pioşenie atât în faţa Omului, cât şi în aceea a Sfântului care, ca un Sfânt adevărat, a salvat de la o moarte sigură mii de români şi saşi!
Fie-i pe veci memoria cinstită, onorată şi respectată! Amin.

(Comunicare prezentată la Sesiunea Naţională de Comunicări Ştiinţifice „Românii din Sud-Estul Transilvaniei. Istorie. Cultură. Civilizaţie”, Ediţia a XX-a, Miercurea-Ciuc, septembrie 2014)

Categorie: