Fără sofisme

Discursul de astăzi, înscris în sfera preocupărilor noastre constante, ce tind către metaliteratură, este generat având în vedere două premise.
Mai întâi trebuie spus că un asemenea demers este asimptotic, în genere, după cum susţine ştiinţa literaturii, aceasta însemnând că el este un eseu filtrat prin propria imaginaţie, independent de creaţia pusă în discuţie, tot aşa cum o dreaptă nu poate fi atinsă de o curbă, niciodată.
Apoi trebuie avut în vedere că resemantizările şi cuantificările ulterioare pot pune în valoare alte faţete sau noi valenţe ale volumului supus exegezei, fiindcă exhaustivitate nu poate exista într-un asemenea discurs.
Având, în faţa noastră, volumul În jungla vieţii, scris de profesorul Mihai Trifoi şi publicat la Eurocarpatica, în 2015, nu putem să nu extrapolăm, mai mult sau mai puţin, privind coperta care, datorită graficii - un glob pământesc aflat în centru - ne pregăteşte orizontul de aşteptare, trimiţându-ne cu gândul la cosmologie.
Dacă parcurgem cele 350 de pagini ale cărţii, cu siguranţă că vom afla multe aspecte legate de această sferă a preocupărilor autorului, titlurile capitolelor din partea a doua a cărţii - COSMOLOGICE - înseriindu-se între studiile care au fascinat generaţii de-a rândul.
Este vorba, spre exemplu, de capitolul MARTINUS ŞI OPERA VIEŢII SALE, în care scriitorul danez, pasionat de cosmologie şi de teologie, susţine teza că Universul este o fiinţă vie şi că Dumnezeu se află, incontestabil, în spatele tuturor proceselor naturii.
Un alt exemplu poate fi articolul despre cunoaştere, în care, pornind de la teza lui Immanuel Kant, din lucrarea Critica raţiunii pure, profesorul Mihai Trifoi susţine ideea că gândirea omului devine o sursă de cunoaştere, iar cunoaşterea se bazează nu numai pe experienţă, ci şi pe existenţe anterioare, aducând ca suport opinia lui Martinus care avansează următoarea aserţiune: „Cunoaşterea este un proces de recunoaştere care n-ar fi posibil dacă individul respectiv nu ar avea în memorie experienţe anterioare şi nu doar actuale”.
Idei extraordinare care ar putea genera multe pagini de comentarii, dacă lectorul ar fi pasionat de subiectele acestea sau de filosofie şi de cosmologie.
În acelaşi timp, ca un flash-back, ne apare în faţa ochilor, un alt titlu Viaţa ca o pradă, romanul - eseu al lui Marin Preda, a cărui perspectivă asupra existenţei noastre este concentrată în substanţa metaforică a titlului din care se poate înţelege că individul trebuie să ştie să valorifice momentul de care depinde viaţa sa ori care poate transforma întregul curs al vieţii, cu o sine-qua-non condiţie: să nu devină el însuşi o „pradă”, care poate fi sfâşiată de prădători, la fel cum calul mort din romanul amintit este sfârtecat de căţei.
Deşi diferite, volumul lui Marin Preda şi volumul lui Mihai Trifoi au în comun nu doar sugestiile titlurilor, ci şi ideile care se desprind din conţinut, fiindcă lectorul poate înţelege că existenţa noastră presupune experienţe similare, în care necunoscutul, iminenţa pericolelor şi bizarul evenimentelor care se succed transformă, de multe ori, insul, din homo sapiens sapiens, în altă fiinţă, mai deloc civilizată şi, mai degrabă, apropiată de ceea ce adăposteşte jungla: fiara care îşi caută, în permanenţă, spre devorare, prada.
Volumul profesorului Mihai Trifoi, scris ca o frescă a societăţii noastre, nu este un roman-eseu, însă are caracter memorialistic, pentru că prezintă, ca nişte file de jurnal, confesiunile şi meditaţiile unei personalităţi care dovedeşte şi erudiţie, exprimată într-un registru de limbaj ce are ca şi particularitate livrescul, şi pasiune pentru filosofie şi, indubitabil, predilecţie către comentariul doct, fără sofisme, al celui implicat, activ, în transformările şi evoluţia societăţii, de-a lungul timpului.
Se poate spune că avem, în faţa noastră, mai curând, o antologie de eseuri şi articole, în care vocea şi gândurile scriitorului nu reprezintă, neapărat, metamorfozele autorului, ci, mai degrabă, sunt modulaţiile unui suflet ce, deşi clocoteşte uneori, empatizează cu liniştea, iar privirea celui care pare să se fi retras din tumultul vieţii cotidiene, păstrează o anumită bonomie, permanentizată datorită profesiei de dascăl, care, adesea, l-a făcut să fie condescendent cu cei din jur.
Scopurile acestei atitudini, pe care o resimţim parcurgând paginile volumului: echilibrul, eufonia, optimismul sau - mai bine zis - atributele omului superior, elevat, spiritual, care înţelege că umanitatea trebuie să-şi revizuiască fondul, mai mult decât forma şi să-şi readucă în prim-plan adevăratele valori: frumosul, binele, adevărul, eliminând: impostura, hoţia, pseudocultura, demagogia şi alte tare ce împiedică evoluţia şi convieţuirea noastră, pe coordonatele normalităţii.
Din fondul spiritual al plurivalentului profesor de limba română, Mihai Trifoi ne aduce, în această carte, o serie de eseuri nonficţionale, pliate pe diverse aspecte, istorii, evenimente, persoane din viaţa reală ce devin protagoniştii unor analogii ce valorifică, pe de-o parte vasta cultură a profesorului, iar, pe de altă parte, resursele extraordinare ale unei fiinţe care rezonează permanent, fiindcă îi pasă de tot ce se întâmplă în jurul său, în mass-media, în politică sau în alte planuri ale vieţii noastre, neuitând nici miturile, istoriile sacre, arhetipurile.
Spre exemplu, cititorul poate găsi deosebit de rafinate şi stilizate pagini, în acest volum, ca în articolele Sibilini şi sicofanţi, Mitul androginului, Speranţa - de la mit la realitate, All-inclusive, Căderea în dizgraţie, unde erudiţia şi verva critică se transformă, sub pana autorului, în eseuri interesante, din care vă putem prezenta un fragment elocvent în acest sens: „Pe scena lumii, noi toţi suntem jucători sau spectatori. Când nu joacă ei înşişi (soarta altora în „ruleta rusească”), oamenii devin „spectatori comentatori”. Şi nu ne plângem deloc că nu avem ce comenta... căci, mai ales, în ultimii ani, viaţa socială şi politică de la noi a devenit un adevărat teatru cu scene incredibil de picante şi uimitor de sibiline. Adjectivul sibilin,-ă [...]se referă la ceva ce ţine de sibila antică [...] prin extensie, având şi sensul care ne interesează pe noi, acela de a fi „greu de înţeles, enigmatic, misterios, vag, confuz”.
Şi uitându-ne noi, în neştire, la ademenitorul teatru politic afişat, zi de zi, pe scena marilor ecrane, vedem, fără să vrem şi ce n-ar trebui văzut. Aşa vedem cum un personaj profetic, precum sibila, vesteşte o rupere a unei prietenii, care la început se vedea durabilă şi victorioasă, iar această vestire, ca şi cum s-ar fi vrut reală, chiar se întâmplă şi, într-un moment de euforie politică, şi în plin forum educaţional, ei bravează dându-şi demisia, într-un mod sibilin, dintr-o înaltă funcţie statală. Apoi, când vine altul, mai înfipt, să-i ia locul, eroul nostru îl taxează pe acesta, înfierându-l că s-ar afla într-o poziţie jenantă... Dar cum unele piese de teatru au mai multe acte, spectatorii aşteaptă să vadă urmarea telenovelei. [...]
Dar să-i lăsăm pe aceştia şi să trecem mai departe, la altă categorie, de actori disimulaţi, precum lupul paznic la oi: sicofanţii. „Sicofant” era un nume dat la Atena şi în alte oraşe ale Greciei antice acelora care îi denunţau pe contrabandiştii de măsline. Dar noi, care nu suntem atât de mari consumatori de măsline [...] nu suntem atraşi de acest sens, ci de sensul prin extensie al cuvântului, care înseamnă: delator, denigrator, defăimător, discreditator, ponegritor.
Şi lumea aceasta, ca o scenă de teatru, nu duce lipsă de asemenea personaje/actori disimulaţi, care ies în faţă ca nişte eroi, cu zâmbetul pe buze, pentru a fi admiraţi de mase, se bucură de toate atenţiile posibile, Ţara îi respectă şi-i hrăneşte cu ce are mai bun, ba-i mai trimite şi afară, pe post de „ambasadori”, ai ei, pe la alte naţii, iar Domniile Lor ce fac? O denigrează în toate chipurile şi încearcă s-o înjunghie pe la spate. Păi să nu te minunezi? Dar cum nu, căci sunt mulţi şi printre noi care fac la fel. Şi sicofanţii aceştia fac mult rău în jurul lor, muşcând-o chiar pe mama care i-a hrănit. Dragi spectatori, vă port grija, feriţi-vă de sibilini şi sicofanţi!” (publicat în „Mesagerul de Covasna”, din 11 martie 2014).
Însă, dacă trebuie să evidenţiem o altă particularitate a portretului de autor, optimismul, atunci putem avea în vedere articole precum Omenirea, înainte de apariţia creştinismului, în care se concluzionează următoarele: „Din fericire, întotdeauna vor exista şi cei care răspândesc iubirea şi credinţa adevărată, pentru a menţine echilibrul, până când lumea va merge în una şi aceeaşi direcţie”. Iată ce opinie, ce gânduri curate şi frumoase! Şi ce lectură benefică!
Şi fiindcă spuneam, la început, că exhaustivitate nu există într-un demers de acest fel, am să închei, aici, prezentarea volumului profesorului Mihai Trifoi, adăugând că, din pasiunea sa pentru limba esperanto, cu care a călătorit în lume, din dragostea sa pentru literatură şi pentru filosofie şi din experienţa dobândită într-o viaţă de dascăl de limba română, a rezultat această dorinţă de a dărui cititorilor un volum descris atât de concis de directorul Editurii Eurocarpatica, dr. Ioan Lăcătuşu, în prefaţă: „Prin întreg conţinutul său, volumul ÎN JUNGLA VIEŢII poate fi considerat un mic tratat de înţelepciune, dar şi un mic dicţionar explicativ de termeni, prin intermediul căruia cititorul are acces la citate reprezentative din opera marilor cărturari ai lumii […] într-o frumoasă limbă română, cu reale valenţe literare”.
Felicitări editurii pentru această apariţie editorială care cuantifică potenţialul şi resursele inepuizabile ale filosofului, esperantistului, lingvistului şi publicistului Mihai Trifoi şi mulţumiri autorului pentru darul său, pentru paginile izvodite, la ceas de meditaţie asupra condiţiei noastre de fiinţe efemere, condiţie raportată de domnia sa la trei coordonate: credinţă, iubire şi speranţă.

Categorie:

Aparut in :