Haiducul STAN CRĂCIUN din BIXAD

Bixadul, această aşezare cu un trecut învăluit în nebănuit de misterioase plăsmuiri de legendă, este situat la loc prielnic slobodei zburdălnicii a imaginaţiei, această nevăzută putere care a fortificat dintotdeauna fiinţa umană spre mai bine, ne oferă, iată, o filă din vredniciile fiilor ei de odinioară.
Sunt multe, neîndoielnic, urmările oricărei răscoale, răzmeriţe sau mişcări ale cărei scopuri au rămas, cum s-a întâmplat adesea, doar visuri sau idealuri neîmplinite. Fiindcă neîmplinite în cea mai mare parte a lor au rămas şi punctele Ultimatului de la Deva, socotit pe drept program revoluţionar al Răscoalei lui Horea, apreciată azi de către tot mai mulţi drept revoluţie. În secuime îndeosebi, nu numai la românii ce trăiau aici amestecaţi cu secuii, ci şi la aceştia, mai ales la cei de rând, vestea izbucnirii Răscoalei de la 1784-1785 s-a răspândit mai târziu, mişcările ţărănimii s-au declanşat, concentric, tocmai când în Munţii Apuseni răsculaţii depuneau armele sub ameninţarea sau numai sub amăgirea tratativelor fariseice şi total neloiale cu armata austriacă.
De aceea, cum dovedesc cercetările efectuate pe aici în ultimele decenii, ele s-au extins temporal, până în ajunul Revoluţiei de la 1848-1849, îmbrăcând diverse forme, între care haiducia n-a fost una dintre cele mai de pe urmă.
Astfel, culminând cu atitudinea vădit revoltătoare a celor din Scaunul Giurgeu, din Joseni îndeosebi, mişcările de refuz a prestării robotei se extind şi în fostul scaun Odorhei, dar, mai ales, în fostul scaun Trei Scaune, unde iobăgia avusese o dezvoltare mai mare. În legătură directă cu mişcările de refuz a prestării robotei, atitudine derivând din Decretul din 1785 de desfiinţare a iobăgiei, este şi mişcarea celor din Bixad şi Olteni din anul imediat următor, 1786. Cei din Olteni au fost puşi în alertă de ştirea adusă de noii coloni (nimic altceva decât foştii iobagi doar cu numele schimbat) din Bixad, care cunoşteau că la ei slujba domnească se va reduce, de aici înainte, doar la două zile. Dar mentalitatea ţărănească adaugă, de obicei, faptelor reale şi câte ceva din scânteietoarea imaginaţie a celor de jos, sau chiar din propriile idealuri rămase mereu neîmplinite. Colonii din Olteni refuză total prestarea slujbei datorate tradiţional stăpânului feudal cel puţin până la confirmarea ştirii. În 9 iunie 1785, este trimis în sat un comisar al Scaunului Trei Scaune cu misiunea de a aduce mulţimea la ascultare, iar pe corifeii sau amăgitorii ei să-i aresteze aducându-i la „prinsoarea”, respectiv temniţa nou înfiinţatului comitat. În sat, însă, populaţia era în fierbere şi aşteptând cu bâtele, pe trimişii scăunali, zădărnicesc arestarea conducătorilor lor, acţiune la care au fost chemaţi în ajutor şi iobagii din Malnaş. Cu acest prilej, s-au auzit afirmaţii temerare vădind un avansat grad de radicalizare a conştiinţei lor sociale şi chiar civice, deoarece, cum au afirmat, „Nu se tem nici măcar de o companie (de soldaţi) fiind gata să iasă cu toţii din ţară, să emigreze adică”.
Câţiva ani mai târziu, în 1800, la Zălan, aşezare din apropiere, este cunoscută chiar o răscoală locală ai cărei autori sunt iobagii jecmăniţi şi împovăraţi cu un număr majorat de zile de robotă, iobagi aparţinând domeniului contelui Apor Laszlo. Nici la Bodoc iobagii aparţinând lui Miko Jozsef nu-şi îndeplinesc obligaţiile săptămânale în zile-muncă. Aceştia, la ogorâtul de primăvară, au lăsat nearat, parcă în batjocură, un teren al stăpânului, iar cu altă ocazie, acestuia, tot din „greşeală” i-au inversat culturile semănând altceva decât le poruncise. Satul iobăgesc Olteni este cunoscut, timp de decenii după 1800, şi mai ales în anii cruntei secete generatoare a marii foamete din deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, într-o neîntreruptă luptă petiţionară sâcâitoare pentru autorităţi şi prezicătoare de vremuri de restrişte. Întregul deceniu a constituit prin obiceiul imposibil de evitat al împrumuturilor de la cei bogaţi la săraci (de bani sau de bucate), o formă facilă de sporire a exploatării, fiindcă atât pentru bani cât şi pentru bucate, „camăta”, dobânda de interese adică, se plătea nobilimii în zile muncă, prestate, desigur, în plus faţă de cuantumul uzual. Astfel, la Malnaş, Bodoc, Olteni, după datele profesorului Imreh Istvan, în preajma anului 1800, deci înaintea foametei, nobilimea proprietară pretindea câte o zi de secerat pentru fiecare forint luat împrumut, ceea ce oricum era foarte mult. Mai ales că datoria se cerea restituită în grâu. Ilustrativă este împrejurarea că în 1811, potrivit aceloraşi veridice surse, Miko Istvan seniorul, respectiv stăpânul feudal din Hăghig, pretindea câte două zile de robotă pentru fiecare câblă (o câblă = 4 mierţe) de bucate împrumutată iobagilor. În plus, datornicul era obligat să restituie în loc de patru, cinci baniţe (mierţe) la cele patru împrumutate. În anul de vârf al foametei, 1817, acelaşi nobil proprietar lua nu mai puţin de opt zile de muncă pentru o câblă de cereale împrumutată iobagului (şi aceasta numai ca dobândă).
Tot în zile muncă (din motive de maxim avantaj unilateral, desigur) se percepeau, potrivit aceluiaşi autor, amenzile de pădure aplicate hoţilor de lemne (un fel de a spune, fiindcă nu prea cu mulţi ani înainte pădurile fuseseră proprietăţi comune, deci „hoţii” „furau” cam din fostele lor păduri) sau din câmp, iar pentru autorii neidentificaţi, judele sătesc, primarul adică, era obligat a amenda fiecare fum (familie) din sat, situaţie care era, se pare, mai avantajoasă pentru stăpânul feudal.
Avalanşei de forme diversificate a exploatării forţei de muncă iobăgeşti, comunitatea sătească în cele mai dese cazuri constând din familii de secui şi de români, desigur de la caz la caz în proporţii diferite, a găsit modalităţi diferite, mai mult sau mai puţin eficiente, spre a pune stavilă poftelor de îmbogăţire a moşierilor. Contradicţiile sociale şi formele pe care acestea le îmbracă, într-o nebănuită paletă, de la opoziţie la haiducie şi până la lupta deschisă, au fost pe aici puse în evidenţă de instituţiile tipice ale autonomiei secuieşti tradiţionale, de bun augur de altfel şi pentru comunităţile româneşti care nu ezită să le adopte. Între acestea, Scaunul satului sau, tradus pe româneşte, Sfatul bătrânilor sau al înţelepţilor de la care s-a inspirat şi jurisdicţia oficială feudală când a instituit Forul dominal (cu componenţă uşor modificată în avantajul stăpânului feudal). Scaunul sătesc nu arareori chema „în proces”, la dare de seamă adică, pe însuşi stăpânul feudal mai hrăpăreţ şi mai recalcitrant. Fiindcă judecata obştească avea deplină credibilitate în sânul sătenilor bucurându-se de totalul lor respect. Autorul citat menţionează adesea cazuri de citare în faţa acestei originale instanţe, a unor „împricinaţi” ca Miko Miklos sau Apor Lazar, cunoscute şi celebre nume de nobili bogaţi stăpâni de pământ din Secuime. Autorul citat de noi nu pregeta să menţioneze chiar pe omonimul său, fără nicio conexiune, desigur, un alt Imreh din Malnaş, a cărui atitudine spoliatoare a „răsculat” satul la o opoziţie reţinută de documentele vremii şi ilustrativă pentru noi cei de azi. Acest Imreh, „fără a se sinchisi de lege îşi lua lemne din pădurea comună, din stejerişul satului, făcea defrişări sau chiar ocupa porţiuni din pământul devălmaş. Pe unul din gornicii de pădure care intenţiona să-l amendeze îl împuşcă în spate cu „fuituiala”, iar în altul trage în faţă rănindu-l la mâna ridicată (în apărarea ochilor). Când au vrut să-l supună judecăţii Scaunului sătesc, s-a răstit la oameni spunându-le că-i împuşcă şi-i ciomăgeşte”. Această atitudine vădit sfidătoare a lui Imreh Lazar determină o îndelungată corespondenţă comună a grănicerilor şi a iobagilor (satul fiind mixt) şi chiar o împrocesurare, fapt posibil, chiar şi în condiţiile eşuării, în anul 1790, a reformelor Iosefine, care au deschis iobagilor această infimă dezdăunare morală.
Un deceniu mai târziu, în anul 1811, studiul citat redă cazul mai rar uzitat în Secuime, care a dat şi titlul acestui articol - al haiducului Stan Crăciun (redat Sztan Karacsony), căpitan de ceată, care, ascuns în pădurile din împrejurimi împreună cu alţi patru ortaci de-ai săi, îl atacă pe Imreh Lazar în propria-i locuinţă în ziua mare. Îi sparge încuietorile (ce nu păreau câtuşi de puţin şubrede) şi intrând peste el îl deposedează de „scule”, între care, în terminologia feudală intrau desigur şi armele, ce-i puteau fi, în ocupaţia ce-şi alesese, atât de necesare. Mai „înşfacă”, apoi, cei 1814 forinţi găsiţi în numerar prin casă şi o „tuleşte” în pădurea ce-i întotdeauna „frate cu românul”. Faptul în sine n-ar fi de altfel ieşit din comun, fiindcă tot cam aşa decurg aproape toate descinderile haiduceşti. Dar ceea ce a fost mai eclatant şi nemaiîntâlnit până acum este că descinderea s-a desfăşurat în văzul întregului sat, care asista pasiv însă, de faţă fiind 67 de bărbaţi, din care 24 erau grăniceri care, neîndoielnic, erau posesori de arme, dar din care niciunul nu s-a sinchisit să şi-o scoată la iveală. Cazul, temerar prin modul cum a fost pus la cale, fiindcă aşa trebuie să fi fost, vădeşte o nezdruncinată solidaritate, nedeclarată desigur, dar oricum desluşită, fiindcă nu numai statutul militar, ci şi cel civic, cetăţenesc adică, i-ar fi obligat pe fiecare în parte să strige „Hoţii!”, „Săriţi!”, cât şi acordarea ajutorului datorat în atare situaţii, ceea ce nu s-a întâmplat, în ciuda pedepselor ce se aplicau celor ce nu săreau pe loc într-ajutor. Referindu-se la această atitudine, autorul studiului conclude că: „Asistând, fără o vorbă, cu mâinile în sân, satul îşi exprima opinia că dacă nu te supui legilor obştei nu poţi conta pe ajutorul ei, situându-te în afara legilor ei”. Fără comentarii.