Întâlnirile ruso-americane niciodată n-au fost de bun augur

Era la modă, în vechime, proverbul care a dăinuit peste vreme: „Să te temi de greci chiar şi atunci când oferă daruri”. Cam acelaşi lucru se întâmplă în zilele noastre cu ruşii şi americanii, atunci când mai-marii lor stau la taclale „tete-a-tete” chiar şi la Helsinki, oraşul simbol al păcii, unde, în 1975, s-a semnat celebrul Act final, acord între ţările europene, cu participarea Uniunii Sovietice, SUA şi Canadei, în care, toate la un loc, prin înscrisul acestui document, şi-au reafirmat dorinţa de a trăi în continuare, în linişte şi pace, pe baza respectului reciproc, a neamestecului în treburile interne şi a inviolabilităţii frontierelor.
De unde această lipsă de încredere în cei doi? Din istoria ultimilor 75 de ani, care au marcat întâlnirile de la Teheran (noiembrie 1943), de la Yalta (februarie 1945) şi de la Malta (2-3 decembrie 1989).
Atunci, în noiembrie 1943, la Teheran, cei trei - Stalin, Roosevelt şi Churchill, au căzut de acord pentru împărţirea lumii în sfere de influenţe, iar la Yalta, în 1945, când soarta războiului era pecetluită, au şi împărţit-o efectiv, prin celebrul bileţel al lui Churchill remis lui Stalin, şi aprobat de preşedintele american Roosevelt. Conform acestuia, România urma să fie 90 la sută sub influenţă sovietică şi doar 10 la sută occidentală, lucru ce s-a şi întâmplat la 9 martie 1945, odată cu instaurarea Guvernului prosovietic Petru Groza. Procente diferite au avut şi celelalte ţări ce urmau să devină comuniste: Grecia 90 la sută occidentală şi 10 la sută sovietică, Polonia 100 la sută sovietică, Ungaria şi Iugoslavia 50/50 la sută, Bulgaria 75 la sută sovietică şi 25 la sută occidentală, aspecte care s-au şi văzut în evoluţia ulterioară a acestor state. Bunăoară, liberalismul care se simţea în viaţa popoarelor maghiar şi iugoslav îl puneam pe seama „curajului şi bărbăţiei” liderilor acestora. În realitate, el a corespuns acelor înţelegeri de la Yalta, din 1945.
De asemenea, nu trebuie uitată, tot de atunci, drama poporului grec, care, în mare parte, dorea sincer să urmeze calea sovietică a sistemului de guvernare, motiv pentru care acolo s-a şi declanşat un sângeros război civil, după încheierea celui mondial. Un sacrificiu în zadar, pentru că ei erau vânduţi deja occidentului prin acel procent de 90 la sută. Şi mare a fost dezamăgirea comuniştilor greci, care, atunci când în toiul luptelor interne au cerut sprijinul lui Stalin pentru a-şi adjudeca victoria, acesta le-a spus-o textual: „Vedeţi-vă de treabă”.
Comunismul de după cel de Al Doilea Război Mondial, în Europa şi celelalte ţări ale lumii, n-a fost altceva decât concesia pe care Statele Unite şi Anglia, adică Roosevelt şi Churchill, au făcut-o lui Stalin, pentru aportul şi sacrificiul deosebit al sovieticilor la victoria asupra lui Hitler. Aici trebuie remarcat faptul că, fără intervenţia masivă a sovieticilor pe frontul de vest, desfăşurat în Belgia, Munţii Ardeni, din iarna lui 1944-1945, războiul era pierdut de aliaţi, sau, în cel mai bun caz, prelungit încă multă vreme.
După 44 de ani de separatism, a fost rândul preşedintelui George Bush senior, al americanilor, şi al lui Mihail Gorbaciov, al sovieticilor, să decidă căderea comunismului pe motiv că el devenise un non-sens. Acest lucru s-a întâmplat cu ocazia mai multor întâlniri din anii '80 ai secolului trecut, dintre care, cea din 2-3 decembrie 1989 de la Malta, de la bordul navei de război sovietice „Maxim Gorki”, a fost decisivă. Acolo s-a decis încheierea Războiului Rece şi căderea comunismului, (în particular, suprimarea lui Ceauşescu), decretându-se, totodată, încetarea frecuşurilor rezultate de aici între cele două sisteme şi cele două superputeri, dând speranţe de mai bine păcii şi înţelegerii între popoare.
Nu ştim în ce măsură unul l-a păcălit pe celălalt, ori s-au păcălit între ei, dar declaraţiile lor de atunci, la cald, păreau de bună intenţie, amândoi lideri vorbind elogios de un pas crucial în întărirea păcii şi a bunei înţelegeri între popoare, despre perspective uriaşe în dezvoltarea omenirii.
Ce s-a ales din toate acestea, vedem cu toţii. De fapt, acest pact n-a fost altceva decât un nou început pentru redefinirea sferelor de influenţă, pentru extinderea controlului asupra lumii. Evenimentele din 1989, declanşate în urma acestor înţelegeri, au avut drept rezultat imediat înlocuirea Războiului Rece cu Războiul Cald, a frecuşurilor ameninţătoare propagandistic cu zăngănitul armelor şi, trebuie să recunoaştem că, niciodată în aceşti 74 de ani care s-au scurs de la încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, pacea şi securitatea internaţională n-au fost aşa de mult ameninţate. Primul sacrificiu l-au dat fostele ţări socialiste prin mai mult sau mai puţin sângeroasele schimbări de regim, dintre care România a fost cea mai afectată, atât prin uciderea foştilor conducători, cât şi prin numărul mare de morţi în toiul evenimentelor. Au urmat apoi deschiderea de noi teatre de luptă în diferite zone ale mapamondului pentru acapararea de resurse (Egipt, Libia, Irak, Siria şi Afganistan), cât şi extinderea terorismului care continuă să facă numeroase victime. În acelaşi timp, au început să ridice vocea popoarele agresoare prin tradiţie ca: Rusia şi Ungaria, mai puţin Germania, care încep să tulbure apele, ameninţând stabilitatea graniţelor consfinţită în Actul Final de la Helsinki de acum 43 de ani. Evenimentele, rod al instabilităţii instalate, au început să apară. Kosovo a fost rupt din trupul Serbiei, iar Crimeea, din cel al Ucrainei. În Republica Moldova continuă să staţioneze masiv trupe ruseşti, iar Ungaria nu slăbeşte din ochi Transilvania, pe care o vrea oricum, numai românească să nu fie. Şi exemplele ar putea continua.
Pentru că viaţa a demonstrat că întâlnirile liderilor acestor două superputeri nu aduc nimic bun pentru ceilalţi, e firesc să ne întrebăm ce va fi după acest recent Helsinki. Părerea noastră este: nimic deosebit, mai ales la noi, în Europa. Punctele fierbinţi ale mapamondului de care ei sunt direct interesaţi sunt ascensiunea Chinei, Indiei şi Japoniei, apoi evenimentele din Siria, Iran şi Afganistan. Este posibil să fi atins, în treacăt, în discuţii, Baza americană de la Deveselu, din România, care stă ca un ghimpe în gâtul lui Putin, dar mai mult, nu.
Adevăratul motiv pentru care a fost realizată această întâlnire este problema implicării Rusiei în alegerile prezidenţiale din Statele Unite, în 2016, motiv pentru care preşedintele Donald Trump (foto, stânga) are probleme nu numai cu opoziţia, ci şi cu justiţia şi chiar cu ai lui republicani. Acesta a fost, de fapt, nodul gordian al întâlnirii şi al discuţiilor, celelalte teme fiind introduse colateral pentru a estompa realitatea. Pentru acest lucru, şi mai ales că intervenţia la alegeri a fost în favoarea lui Trump, acesta n-ar fi avut niciun motiv „să se ia de piept” cu Vladimir Putin (foto, dreapta), la Helsinki. Teama pe care ne-a indus-o evenimentul este că preşedintele Trump ar putea deveni, din acest moment, şantajabil, în raport cu Putin. Dacă nu acum, în viitor, ceea ce înseamnă că el ar înclina să cedeze unor dorinţe ale acestuia, în privinţa situaţiei Ţării noastre străjuită de neprieteni, atât în Est, cât şi în Vest, dintre care cel mai periculos este Putin însuşi. Prin această atitudine ostilă românilor şi României, el nu face altceva decât să continue o tradiţie a vechilor ţari, care în decursul istoriei ne-au purtat mereu sâmbetele, şi numai prin faptul că, secole de-a rândul, am fost vasali turcilor, am scăpat să fim înghiţiţi de această mare slavă care ne înconjoară, realizându-se, prin eliminarea noastră, acea uniune a panslavismului de la est la vest şi de la nord la sud, atât de mult visată. Iar ocuparea şi anexarea Basarabiei (1812), s-a datorat tocmai unui moment de slăbiciune al Imperiului Otoman, care a pierdut un război cu Rusia.
Pentru a ne pune la adăpost de evenimente grave şi de nedorit, noi, românii, avem o singură soluţie. Să-i lăsăm în pace pe ruşi şi să ne ţinem cu dinţii de americani. Ei sunt scutul şi nădejdea noastră. Altfel, marele şi nesătulul Urs nu ne va ierta şi, când va fi momentul, ne va înghiţi, cu fulgi cu tot. E în firea lui şi n-avem ce face, iar ortodoxismul nostru, de care facem atâta caz, îi va ajuta pe ruşi să ne înghită, ca pe o provincie roditoare, apoi să ne desfiinţeze. Atunci cum rămânem cu strămoşeasca vitejie, cu multimilenara noastră vechime traco-geto-dacică aici, la Gurile Dunării, până la marea cea Mare, şi în toată zona centrală a Europei?
(Articol, de Ioan Cismaş, preluat din cotidianul „Cuvântul liber” de la Târgu-Mureş, din data de 19 iulie 2018)

Categorie: