Jurnal de realitate

16 februarie
Să renunţăm la orice drept câştigat în sute, poate mii de ani de civilizaţie, pentru o sănătate mai degrabă utopică decât concretă? Există libertăţi fără de care viaţa însăşi nu are nicio valoare. Una dintre ele e aceea de a nu schilodi tradiţia, de a putea da copiilor tăi o masă caldă în eternitate, iar nu un sufertaş grăbit, ca pentru alţii. E nevoie de tihnă, de credinţă, şi poate chiar mai mult decât de credinţă de forma credinţei (întrucât e exemplară şi încheagă identitatea). A spune că e mai mare nevoie de o credinţă liberă şi universală, e nerealist tocmai fiindcă e necuantificabil cât crede fiecare şi credinţa fără tradiţie devine o fundătură doctrinară convenabilă imposturii cu mize politice de azi. Citesc o ştire şi sunt uluit: Peru şi Uruguay, dezvăluie presa germană, sunt umilite de firmele de vaccin, care cer prin clauze, drept gaj, companii de stat, bunuri şi resurse naţionale. Iată adevărata faţă a neo-marxismului acestei licori reprobabile. Ne pare că noi, ca stat, suntem departe? Politic, da. Economic, nu sunt foarte convins. Ţările mai sărace vor ajunge precum nu demult Grecia. Unele nu e exclus chiar să fie desfiinţate, fiind la mâna unor astfel de multinaţionale cocoţate prin medicină la vârful corectitudinii politice. Semnificative şi premonitorii pentru ce trăim acum sunt cuvintele lui Aldous Huxley, din Minunata lume nouă (1932): „Va exista, în cursul generaţiei următoare sau nu foarte departe de aceasta, o metodă farmacologică de a-i face pe oameni să-şi iubească robia, creând dictaturi fără lacrimi, ca să spunem aşa, şi producând un fel de netemătoare lagăre de concentrare pentru societăţi întregi (oare atât de des folositul friendly nu înseamnă acelaşi lucru? - n.n.), astfel încât oamenilor le vor fi luate libertăţile, dar le va plăcea, fiindcă vor fi distraşi de la orice dorinţă de a se răscula prin propagandă sau spălarea creierelor, ori prin spălarea creierelor îmbunătăţită prin metode farmacologice. Şi aceasta pare să fie ultima revoluţie”.

18 februarie
Reclame nesimţite în pralină de cinism istoric: OMV Petrom, „pentru ca românii să aibă locuri de muncă, aici, în ţară”. O asemenea reclamă nici pentru o răpciugă de supermarket nu se potriveşte, darămite pentru petrolul românesc, pe care nici Hitler nu a fost în stare să îl ia. L-am dat noi de bunăvoie, iar acum trebuie să suportăm cinismul de bumerang al unor astfel de reclame. Un alt caz e fostul Romtelecom, actualul Telekom german, care, făcând reclame cu ciobani, pur şi simplu îşi bate joc de noi şi de trecutul nostru istoric, cu care nu ne mai identificăm şi pe care l-am uitat. Neamţul nu l-a uitat, dar are spate. Aşa se umileşte (exemplar şi ritualic) un neam: când nici măcar nu (mai) ştie.
Seara. Recitesc Danton, capodopera singulară a lui Camil Petrescu, un fel de Cromwell însoţit de prefaţa sa, importantă ca teoretizare conceptuală a mesajului dramatic. În prefaţa primei ediţii, din 1931, acesta scrie: „Lucrarea de faţă nu este o dramă istorică, ci o reconstituire dramatică. Drama istorică ia numai ca pretext faptul istoric pentru ca pe temeiul lui să se clădească o întâmplare fictivă, care-şi invocă preţuirea, din nelimitarea funcţiei artistice. Pretenţiile noastre sunt nesfârşit mai modeste şi ele nu ajung decât în folosirea maximă a unui material istoric şi la o minimă adaptare scenică. E adevărat că subiectul însuşi a fost ales pentru caracterul lui neasemănat dramatic, că episoadele cele mai multe sunt copleşitoare doar prin datele lor, şi deci nu a fost simplă întâmplare, ci preferinţă. Tocmai din această cauză intervenţia personală a autorului s-a căutat a fi cât mai mărginită. Ba încă grija respectului adevărului a fost împinsă poate la exagerare. Limita a fost numai ideea că totuşi «Danton» e o piesă de teatru. […]”. După cum se vede, oricât de mare teoretician şi dramaturg ar fi Camil Petrescu, tot cade în anumite iluzii ale rigidităţii, corect politice avant la lettre, necorecte politic din punct de vedere dramatic (marele atu, cel care şi salvează demersul). Danton e o dramatizare a istoriei, numai că inclusiv ce a ajuns la noi din Revoluţia Franceză e semi-fictiv sau insuficient pentru a nu fi ficţiune, nicidecum literă de lege. Camil Petrescu se referă, ulterior, la „Monitor”, ziar din perioada Revoluţiei, dar unul care face balet între a fi oficial (prin nume) şi oficios (prin metaforă), imposibil, oricum, de a fi crezut pe cuvânt, fie şi numai din motivul că era al unei părţi, nu al istoriei de după calmarea convulsiilor. Nu poate exista reconstituire istorică dedicată scenei fără ca ea să devină o dramă istorică. E un nonsens concrescut în iluzia adevărului istoric. Adevăr istoric există, dar un adevăr de principiu, nededat minuţiei, ale cărei date se vor fi şters odată cu trecerea timpului sau vor fi fost şterse deliberat, din interes (cum, în legătură cu Revoluţia Franceză, e mai mult decât probabil să se fi petrecut; inclusiv folosirea pe post de cobai a dictaturii lui Robespierre şi a lui însuşi arată un control din spate şi o trambulină a unei idei, în legătură cu care - conform principiului după, deci din cauza - nu poţi să nu te întrebi cui anume i-a folosit?). Asemenea patologie a minuţiei (întemeiată pe fals, câtă vreme avea pretenţia non-ficţiunii) se poate întâlni la E.A. Poe, dar acolo ce salvează e tocmai convenţia ficţionalului, în care nebunia creaţiei se încadrează armonios precum muzica în acustica unei cupole. Camil Petrescu ar fi trebuit să ştie cât de alunecos e, într-un asemenea caz, cadrul dramei istorice şi că, oricât ar fi dorit el să scrie o „reconstituire dramatică”, ea tot o „dramă istorică” va ajunge să fie, prin simplă mutabilitate şi insuficientă diacritică (urmare a faptului că tradiţia nu are teroarea iacobină a teoretizării literaturii, ci a modelului şi, mai ales, a abaterilor de la el). Un exemplu-şcoală e chiar Recosntituirea, filmul lui Lucian Pintilie, unde „reconstituirea” e creaţia a ceva neverificat şi care nu poate funcţiona ca regentă tocmai din motivul că nu poate presupune comparaţie. Camil Petrescu compară tot cu o viziune a lui asupra realităţii Revoluţiei, nu cu obiectivul infailibil - aproape omologul conceptului de cititor ideal -, care e o iluzie, întrucât nu există. Aici, prin ambiţie, poate fi observat inumanul şi experimentalul maximalist Camil Petrescu, mai hugolian decât putem crede şi, prin aceasta, mai francez decât prin datoriile pe care pare a le avea la Marcel Proust. Danton rămâne cea mai puternică operă literară a personajului Camil Petrescu (e de discutat dacă şi a scriitorului) şi, totodată, cea mai dificilă prin sadismul pretenţiei nu de a reabilita dramatic istoria, ci de a scrie dramă după cartea de istorie, într-o manieră evoluată stilistic, dar rămasă la rudimentele dramaturgiei ilustrative a lui N. Iorga. E, probabil, cea mai documentată piesă de teatru românească, dar care nu pierde mai nimic prin documentaţie, echilibrul (veridic) fiind unul de mare construcţie şi forţă, însă ambele tocmai de dramă istorică. Ar fi fost de aşteptat ca documentaţia să îngreuneze deranjant (cum se întâmplă în Petru, de Vlad Zografi, clasicizând şi unde s-ar fi putut dinamiza prin libertăţi soliste, nu doar prin paradoxele inversării de topos), dar acest fapt e evitat graţie talentului de dramaturg al lui Camil Petrescu, nu conştiinţei lui dramatice. Prefaţa e semnul marii lui naivităţi ambiţioase. Dacă nu ar fi scris-o, Danton ar fi fost cea mai mare dramă istorică scrisă de un român, cu un subiect neromânesc, la fel cum Oedip, de George Enescu, este cea mai mare operă românească, având un subiect străin (dar vai, cât de bine presărat cu cromatisme de folclor românesc avant la lettre, atingând prin muzică increatul eminescian, acela de la începutul Rugăciunii unui dac). Revenind, aparenta modestie din prefaţă e una de fariseu, dar ea deschide calea spre Maximilian Kolbe, libretul lui Eugène Ionesco, în care e vorba tot despre un teatru istoric şi/fiindcă simbolic, simplificat şi fără pretenţii de adevăr, altul decât cel moral (nu avea poetul pretenţia de a fi istoric rămânând poet la câteva decenii de la „săvârşirea” arhetipului, când exista mai multă informaţie şi mai proaspătă, şi avea Camil Petrescu, la sute de ani, cu o precizie de maniac?). Până la urmă, toţi transhumanăm în viziunile noastre de scriitori. Ce contează e cât le ponderăm prin circumstanţe atenuante şi le putem integra convenţiei poetice şi ficţiunii, nicidecum situa în afara lor. Mă gândesc că, dacă am fi avut noi, ca stat, măcar din când în când o diplomaţie la fel cum e documentat Danton al lui Camil Petrescu (documentarea joacă întrucâtva rolul diplomaţiei în relevanţa parcursului şi reprezentării, al medierii, nu al decisivului, cum se iluziona genialoidul genial, Camil Petrescu!), lucrurile ar fi stat, istoriceşte altfel în multe împrejurări. Iar aceasta, locuind de ani buni la Paris, o resimt ca pe o necesitate reală. Ce bine ar fi fost, spuneam, să avem o diplomaţie demnă de sârgul acestei documentări. Oricând în istorie. Oricând, de pildă acum!
Noaptea. Ninge şi mă trezeşte un câine care latră, muşcând fulgii, el însuşi uimit că aceştia se lasă, la fel cum făceam şi noi când eram copii. O fi un câine-copil? Ninge, ninge şi pare să spele. Nu sunt convins că de ce trebuie. Trebuie să fie şi aici o propagandă ceva, codiţa de drac a unui serviciu. Altfel, nu-i vernic - cum spuneau bunicii mei.

19 februarie
Unii sunt de părere că vizita recentă a preşedintelui Klaus Iohannis la Patriarhul Daniel a avut drept scop solicitarea de a nu reacţiona împotriva încercării de introducere a „educaţiei” sexuale în şcoli, fapt care, în timp, prin prozelitism pseudo-ştiinţific, va duce la acceptarea căsătoriilor homosexuale. Dacă e aşa, sper din tot sufletul că preşedintele a repurtat un eşec, iar adevăratul lider, dincolo de cel vremelnic, de carton, e Patriarhul. Spun acestea nefiind un om religios, dar crezând în Dumnezeu şi în tradiţie. Niciodată, cât voi avea discernământ pe lume şi mintea întreagă, nu voi accepta astfel de căsătorii sau aşa-zisa educaţie sexuală în şcoli, pretext pentru un vehicul de propagandă ideologică asupra copiilor. Trăiesc de ani de zile în Franţa, unde am întâlnit foarte multe cupluri de români conştienţi, care, la rândul lor, după ani petrecuţi în Occident, după ce au făcut un copil, au revenit să îl crească în România, grădiniţele şi şcolile primare fiind în Franţa aproape nişte maşini de ideologie. Asistăm, din păcate, ca nişte moaşe obediente, la naşterea conceptului de pedofilie politică. Încă în România lucrurile nu au ajuns acolo şi sper să nu ajungă niciodată. Nu urăsc nicio categorie de oameni, dar milă faţă de ei pot să am, după cum şi grijă faţă de moştenirea culturală primită. Mila nu justifică egalizarea. Şi în niciun caz pervertirea criteriilor.

20 februarie
Ca să nu ajung să îl dispreţuiesc de tot, acesta abandonând jurnalismul şi căzând (de ani buni) într-un militantism abject, bântuit de partizanat, îmi place să citesc cărţile vechi ale lui Cristian Tudor Popescu, de pildă Sportul minţii (Humanitas, 2004), indispensabilă pentru a înţelege sportul românesc în prag de nou mileniu şi, totodată, strălucită stilistic: precum un dribling al lui Dobrin. Şi, fiind driblinguri ale lui Dobrin, se regrupează ca sonete, căci ce poate fi mai strălucitor în perfecţiunea sa poliedrică (şi ascunzând toate misterele şi mistica matematicii - fotbalul induce calcul şi geometrie) decât un sonet bine făcut? Sonetul e un sport al minţii tirane prin suflet: până ce dă de propria sa compensaţie pascaliană. Greu de găsit, dar elementară în cazuistica duratei.

21 februarie
Urmăresc ce se întâmplă în Valea Jiului. Este, pe cât pare de complicat, pe atât de simplu. Minerilor nu le-au fost plătite salariile, sporurile şi tichetele de masă cu un anumit scop, adică deliberat, nu din tângă instituţională. Cu un singur scop, să se scârbească şi să plece, să îşi ia lumea în cap, roind în Occident. Totul are loc în jurul afacerii oneroase Green Deal. Pe de o parte, pericolul schimbărilor climatice este o minciună epocală în cadrul ideologiei „corectitudinii politice”, menită să producă înlocuitori ieftini pentru orice şi o nouă mentalitate de consum (nu îţi iei mobilă de lemn adevărat, care ţine 70 de ani, ci gunoi de la Ikea, care, cu maximum efort şi uz, te ţine 5-6 etc.). O altă parte sulfuroasă a propagandei este suprastima acordată animalelor şi, în fond, ieftinirea omului (nu ne-am întrebat, oare, niciodată, toate filmuleţele scurte, în care animalele sunt mai umane decât omul, de unde vin şi ce vizează? Toate au la origine pagini impersonale, aproape generatoare de propagandă). Văzând că prinde minciuna naturistă (cu eco, bio, vegan, raw vegan şi alte prostii, care fac oamenii slabi de înger să se simtă speciali şi unici), sub carapacea ecologismului, se dau mari tunuri financiare şi închideri de economii ale celor mai slabi, să fie mai dependenţi decât sunt deja de acest lanţ neo-marxist, intermediat de asasini economici. Se vorbeşte despre reprofesionalizarea minerilor, despre a li se găsi alte locuri de muncă. Eu cred că tema fundamentală e salvarea minelor, înainte de toate. Salvarea minerilor e importantă, dar e o rezolvare umană care ar putea cauţiona un dezastru economic naţional şi mai mare. Perspectiva statului ar trebui să fie salvarea minelor, abia în ea vor fi salvaţi şi minerii. Aceşti oameni vor fi umiliţi dacă vor deveni peste noapte buticari, poştaşi sau şoferi. Munca lor are un sens şi trebuie să şi-l păstreze, indiferent ce cred ticăloşi epocali şi ipocriţi precum Frans Timmermans. Să închidem definitiv mineritul şi resursele şi să trecem la panouri fotovoltaice? Am impresia că îşi bat joc de noi, când ne spun aşa ceva. Se compară ca energie, forţă şi ca prestigiu al unei ţări cu tradiţie în domeniu? Fireşte că nu. Ca să rămânem o Ţară, şi nu o caricatură de ţară, trebuie să ne păstrăm resursele şi nu să devenim lăutarii închiderii ultimului licăr de industrie, doar pentru că aşa ne cer nişte lăutari mai mari, fie ei şi de la Bruxelles. Uniunea Europeană (în care am încetat demult să mai cred, dar din care nu am argumente să doresc să ieşim, câtă vreme ne-am distrus economia în interes extern) a fost fondată tocmai pe o uniune a cărbunelui şi oţelului. Dacă industria cărbunelui nu mai e de viitor, poate că ar trebui rediscutată însăşi existenţa Uniunii Europene. Poate că oţelul şi cărbunele nu mai au chiar relevanţa de după cel de Al Doilea Război Mondial, dar constat că Uniunea Europeană nici măcar măşti nu a avut în toiul pandemiei. România, din păcate, pare mai interesată să pună umărul la lovituri de stat în Belarus (ca altădată în Iugoslavia), decât să îşi conserve avutul naţional. Desigur, fiindcă i s-a cerut asta sau fiindcă e elevul care vrea să intre în graţiile profesorului. Aşadar, cred că e falsă problema salvării minerilor prin relocare sau prin reprofesionalizare. Salvarea câtorva mii de familii e importantă, dar e a doua problemă, dacă statul are o minimă strategie de a supravieţui şi ca stat, nu doar ca indivizi. Şi dacă nu stă precum ciobanul din Mioriţa, aşteptând să fie ucis. Oricum, la câţi sinecurişti analfabeţi au fost infuzaţi în ultimele luni în aparatul de stat, cred că nici să moară nu va şti, singurul optimism rămânându-ne versul eminescian „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”…
*
Prima grevă a minerilor (cunoscută în Europa) a avut loc în Maramureş, la 1550 (cf. Alexandru Filipaşcu de Dolha şi de Petrova). În această Ţară cu tradiţie minieră mult mai veche (cu urme de pe vremea romanilor) îşi propun ei să închidă minele, doar pentru a mai fi slugarnici o dată în plus în faţa globalizării galopante şi a ne face complet dependenţi. Faţă de ei, Ceauşescu merită reevaluat. Nu fără prudenţă, nu complet, dar cu sentimentul justiţiei imanente a istoriei.

23 februarie
Astăzi, în România, numărul celor morţi de Covid-19 a depăşit (dacă e să credem informaţiile oficiale) 20.000. Un orăşel cât Târnăveniul (care are vreo 30.000 de suflete, dar la câţi sunt plecaţi, se întâlneşte cu numărul celor morţi de Covid-19) e pe lumea cealaltă din cauza acestui experiment planetar de grăbire a impunerii globalismului. Are biserici, are primărie şi, probabil, şi în el stă lumea ca ciorchinele şi sunt cu toţii între ei rude. De ce am crede că nu căpuşăm şi în moarte? Mă întreb dacă acest oraş de substituţie va da naştere cuiva în viaţă. E singura speranţă pe care pot să mi-o leg de el. Şi, poate, să aibă o şuviţă de Târnavă…
Ştire: A murit celebrul poet Lawrence Ferlinghetti, legenda şcolii de la San Francisco. Mi-l amintesc din filmări celebre, când protesta împotriva lui Nixon. Sau de la întâlniri cu Ginsberg şi Kerouak. De asemenea, l-am citit la Paris, în Shakespeare & Company, o librărie faimoasă.

24 februarie
Azi-noapte am avut un vis ciudat şi foarte bine organizat. (Am visat, oare, deturnarea unei prejudecăţi?) Am visat întemeierea Poporului Român, dar nu ca în manual, din daci şi romani, ci, după 271, invadarea paşnică a Daciei părăsite de administraţia romană de către lumea romană creştină, fugind din calea persecuţiilor şi de impozite. Că lumea din interiorul Arcului Carpatic era complet romanizată în momentul retragerii aureliene e aproape sigur. În bună măsură, cred că Dacia era romanizată cultural şi civilizaţional chiar înainte de cucerirea Daciei de către romani, din simplul motiv că civilizaţia şi cultura supun mai eficient decât armatele, chiar şi fără intenţie, de la sine, urmând ca limba latină să definitiveze un proces mai rapid decât ne putem imagina, dată fiind populaţia foarte rară în epocă. Multinaţionalele de astăzi îşi găsesc un corespondent în tehnica romană, în vigoarea unei valute care circula deja în lumea tracă la fel cum noi ne păstrăm astăzi economiile în euro, nu în lei. Relevanţa visului meu e aceea a creuzetului creştin. Poate că atunci ar trebui socotită creştinarea noastră, la 271, când se presupune că a început mai intens, în lipsa controlului autorităţii, practicarea creştinismului. Nu e o creştinare politică, ci poetică: prin paradox. Creştinismul venind în şi prin limba latină, nu e extraordinar ca el să se fi coagulat tocmai după retragerea administraţiei afiliată limbii care l-a transportat, într-o totală libertate religioasă? Nu dacii fugeau de administraţia romană, ci oameni ai imperiului, adăugându-se celor sedentarizaţi în colonie. Ce a început prin înfrângerea dacilor de către romani (într-o lume tracică deja cucerită sau clientelară) s-a aşezat decisiv pe un drum al istoriei abia după 271, când avea toate datele definitivului de perspectivă. Roman neînsemnând nimic particular în sens etnic, a devenit etnic prin român, prin simplă insularizare şi emergenţă a particularului, căpătând un sens diacritic. Îl avem azi chiar prin forma (ceva mai târzie ) roman-român, semn că limba conservă procesele istorice ca nimeni alta. Extraordinar e nu numai caracterul poetic al creştinării noastre, ci şi acela de jos în sus, ca urmare a unei decizii politice (retragerea administraţiei), dar nu ca intenţie a ei. Impredictibilul naşterii Poporului Român ţine de acel miracol despre care vorbea G.I. Brătianu. E foarte posibil ca visul meu (de Roman Melod târziu, ce mă consider) să fie o realitate istorică asupra căreia nu există încă un consens: aceea că presupusa (ca să nu spun pârâta) contopire a dacilor cu romanii a fost startul procesului (cu toate că el trebuie situat cum îl situa N. Iorga, mult mai înainte, în supunerea celorlalte state înrudite ale lumii trace), însă decisivă pentru trasarea firelor identitare creştine şi de la tină vulgară ale viitorilor români a fost retragerea aureliană. Infuzia de creştinism şi sălbăticie (în lipsa de impozit şi restricţii) a cauţionat mai puternic şi mai rapid coagularea spre etnic decât marginea unei statalităţi întinse în care era greu să se distingă semnele particularului. Şansa noastră uriaşă în infinit e aceea că particularul nu s-a dezvoltat ca reacţie la adresa imperiului, ci ca urmare a retragerii lui. Precum o femeie abandonată în aşternut îşi construieşte pe temeiurile relaţiei care se cicatrizează o nouă lume, căpătând experienţă şi acceptând, după prima fază, de fibrilaţii morale (aşa-numita fază a negării), de scurtă durată şi cu siguranţă intermediară. În această perspectivă, inclusiv a Fecioarei din apariţiile lui Roman Melodul, interiorul Arcului Carpatic are (nu întâmplător acesta e numit, uneori, şi bazin) exact forma locului unde să apară un făt. Frumos ca limba şi Limba Română. Imaginea României ca „Grădină a Maicii Domnului” s-ar prea putea să nu fie întâmplătoare sau patriotardă, ci poetic întemeiată pe o realitate istorică destul de clară ca semnificaţie şi ca relevanţă.
Ştire: A murit Philippe Jaccottet. Marii poeţi mor câte unul pe zi. Ei mor ca ne-poeticul sau non-poeticul să fie noaptea? Între ne şi non se simt grefele baroc limbute ale lui a-, negaţie.

28 februarie
În presă, o ştire care mă sperie prin perversitatea ei: „Organizaţia Mondială a Sănătăţii a anunţat un program de compensare a persoanelor vaccinate împotriva Covid-19 - din grupul celor 92 de ţări cele mai sărace ale lumii - care au suferit efecte adverse grave”. E un fel de mită pentru a nu deschide proces, un fel de plată avant la lettre a retragerii acuzaţiilor, normalizând excepţia. (Dacă vaccinurile sunt bune şi sigure, e nevoie de aşa o mişcare de trupe în privinţa efectelor adverse?) Mai pare acesta un demers medical de vaccinare sau devine o achitare de poliţe politice? OMS s-a dezvăluit a nu fi altceva decât o Internaţională Socialistă de rit nou, a cărei principală preocupare este nu doar să nu existe îndoială şi anti-vaccinism, ci nici măcar cei care suferă efecte adverse grave să nu se pronunţe, să nu spună nici pâs, închizându-li-se gura cu cât crede Organozaţia că valorează vieţile lor. Nu ştiu ce, mai clar de atât, poate acredita semnele unei dictaturi medicale. Trăim un timp barbar. Şi ce e mai barbar e însuşi faptul că ne place.
Citesc un articol despre aşa-zisele disidenţe ale Anei Blandiana (probabil de la poeziile dedicate partidului la patronajul simbolic asupra închisorii de la Sighet - ce ignominie!) şi Doinei Cornea, şi rămân la opinia mea: nu cred în inocenţa niciuneia şi niciuna nu e pentru mine o eroină. Un articol al lui Ion Spânu se opreşte asupra unor cuvinte neprotocolare presupus afirmate de Mircea Dinescu (în opinia Anei Blandiana, consemnată în recentul volum Soră lume) la o întâlnire cu ambasadorul Franţei, care avea nevoie de un cap de pod. Iar „inocenţa” Doinei Cornea slujea… Spre deosebire de ele, Mircea Dinescu, aşa bănuit de Ştefan Gheorghiu (cum, probabil, este justificat să fie), are un farmec aparte al libertăţii, unul de farseur-poet (mult mai tehnic în viaţă decât în poeziile sale, esenian-absurde, ca parcă fătul absurdului avangardist, crescând gemelar, peste cel al stepelor, a ars etape, marcând criza şi progresia răului), definind sincer în toiul versatilităţii. Vorba lui Ion Barbu, luată din Ulalume al lui Poe, „mă-ndoiesc (şi) de acest astru!”…

1 martie
Citesc o carte extraordinară (peste orice studiu politic şi cultural apărut la noi în ultimii ani): Europa în care putem crede (Editura Ideea Europeană, 2021), a distinsului critic şi teoretician literar Theodor Codreanu. O carte de care era mare nevoie, scrisă de unul dintre puţinele spirite nefalsificate ale literelor române de azi. Aminteşte, peste timp, de eseurile creştine ale lui T.S. Eliot şi de discernământul literar al lui Harold Bloom, în anturajul cărora se produce ca erudiţie. Nu multe cărţi vor situa precum aceasta (cu ac de precizie mai mult decât rezonabil, chiar exact) perioada pe care o traversăm. Deşcolarizarea României, cartea lui Mircea Platon, ar fi printre ele.

2 martie
Stafida de relevanţă semnificativă a politicii publice a vaccinării: R. Cherecheş, gureş de universitate clujeană şi unul dintre consilierii onorifici de la Ministerul Sănătăţii useristului Vlad Voiculescu (un personaj care ar fi ţeapă, de nu ar fi săgeată!), explică public de ce nu se poate alege de la ce firmă să facem vaccinul Covid-19: „Să presupunem că mâine este prima zi de iarnă. Dacă eşti prins fără cauciucuri de iarnă pe stradă, primeşti amendă şi îţi dai seama că ai uitat să îţi pui cauciucuri de iarnă. Fugi repede la magazin să îţi cumperi cauciucuri de iarnă şi găseşti o coadă lungă de oameni, cu toţii vor să îşi cumpere cauciucuri de iarnă. După multe ore de aşteptare, de care cauciucuri de iarnă vei cumpăra? Foarte simplu, de care există în acel moment, pentru că nu ai opţiuni”. Când rişti asemenea comparaţii stupide, să nu te miri de ce cresc neîncrederea şi îndoiala… Oamenii simpli îşi păstrează discernământul în mare măsură, chiar dacă îl exprimă neadecvat sau deplasat. Ce simplu e să priveşti doar cum exprimă omul, nu şi ce exprimă. Un universitar, însă, nu are nicio scuză (poate doar dacă se încadrează în curentul servilismului politic de tipul R. Vancu, realmente greţos.) E, până la urmă, o boală a mediului universitar. Cândva se chema sofism. Azi nu se cheamă decât autosuficienţă laşă, prostie şi, poate, angajament politic.
*
Trei ani de închisoare, dintre care doi cu suspendare, pentru Nicolas Sarkozy, fostul preşedinte al Franţei, pentru corupţie şi trafic de influenţă. Pare că am exportat köveşism pentru ca dreapta să fie frântă moral şi să piardă alegerile prezidenţiale care se apropie. Nu pot să cred că această condamnare definitivă e lipsită de legătură cu perspectiva globaliştilor de a-şi elimina adversarii (am văzut mişcările lui Biden din ultimele luni, care au însemnat chiar asta: lovituri sub centură, manipulare odioasă etc.). Alegerile prezidenţiale vor avea loc în Franţa în mai 2022, aşadar un an la rotisor pentru adversarii politici e exact ce trebuie pentru a nu crede în coincidenţe. Mai ales că, fiind o piaţă comună, modelele se împrumută mai uşor. Pe de altă parte, nu îl plâng câtuşi de puţin pe acest personaj care expulza români ca pe nişte bagaje de cală, înainte ca România să se integreze iluziei U.E….
Gând târziu. La un moment dat, vom fi atât de seci de sensibilitate şi afecţiune, încât singurul vers generat pentru noi va fi urma de roată a frânei bruşte pe care o va face salvarea, ajungând să ne ia şi neputând decât să constate. Ea va pleca, închizând uşile, iar el se va târî nevăzut şi anonim, într-un psalm al lui David. Acesta e optimismul din urmă!

Categorie: