Jurnal de realitate

3 martie
Azi e Ziua Internaţională a Scriitorului, sindicalizata zi a celor care nu pot fără. Scriitorul în care cred eu (nu din modestie, ci din convingere) e prea legat de limbă ca să se amăgească cu asemenea gonflare planetară. Citesc Corul morilor de vânt (2017). În post-tranziţie, în impostura culturală greţoasă pe care o traversăm, un mare scriitor precum D.R. Popescu e nevoit să îşi publice cărţile la Focşani. Mi le public şi eu, cu bucurie, la Târgu-Mureş, fără să am în spate opera, cariera şi experienţa sa. Resimt, însă, o solidaritate metodică pe care românii au trăit-o din cele mai vechi timpuri: la venirea barbarilor, au părăsit oraşele romane şi s-au retras în gropile acestora, la sat, păstrând mentalitatea urbană, de exemplu cea pe care o atestă cuvântul pământ (din lat. pavimentum, pavaj). Musai să ne reeducăm cu Dan Lungu sau - vai nouă! - cu Radu Paraschivescu? Refuz aceşti autori. Nu vor dura.
4 martie
Cu câtă ură de sine ni s-a inculcat în ultimii ani (s-au făcut chiar emisiuni de orori numite Asta-i România!), nu ştiu exact dacă noi comemorăm sau sărbătorim cutremurul din 1977. La ce plăcere sadică de a mediatiza tragedii avem, nu putem fi siguri nici de resorturile noastre intime. Ar trebui reabilitată în conştiinţe (măcar ca exerciţiu de fosfor lucrativ) Sentimentul românesc al urii de sine (1991), cartea lui Luca Piţu. De acolo am ieşit precum Dostoievski din mantaua lui Gogol.
*
Citesc pe internet propunerea cuiva de canonizare a lui N. Steinhardt şi las un comentariu rezervat. Individul, care nu îşi dezvăluie identitatea, mă apostrofează în privat, mărturisindu-mi că l-a cunoscut. Adevărul este că mai zeloşi decât duşmanii sunt cei din aceeaşi tabără cu tine, căzuţi pradă lipsei de discernământ (ca să nu zic chiar dedaţi fanatismului). Îi răspund următoarele, cam pe grabă (de aceea rog să fie iertată dezordinea ideilor şi privit fondul lor): „Bună ziua, ştiu foarte bine cine e N. Steinhardt şi, în consecinţă, îl preţuiesc. Am scris eu însumi despre el, doar că sfânt e prea mult să fie numit. Sunt alţii mult mai importanţi care - la rigoare - ar trebui să devină (Regina Maria, să zicem). Realist vorbind, Biserica ar părea neserioasă dacă ar canoniza o personalitate aşa recentă. Faptul că l-aţi cunoscut nu e un argument decât de mărire pentru dumneavoastră personal, nu pentru a fi considerat sfânt. Vă provoc la discernământ şi smerenie, tocmai fiindcă ne scufundăm într-o maree de falsă mărire. Biserica ar greşi profund dacă ar acţiona după principii mediatice. Ar bate-o alţii nedrept cu experienţa. Nici Mihai Eminescu, nici N. Steinhardt nu trebuie canonizaţi, ci trebuie să ne păstrăm bunul-simţ de a-i privi drept ceea ce sunt: scriitori laici importanţi. Doar din această perspectivă contează ei apărând cele sfinte, tradiţia bisericii şi valorile ei morale. Canonizarea nu face decât să îi decredibilizeze în lupta lor cu armele laice, cu care au luptat toată viaţa lor. Să nu îi ducem în spectrul în care nu se cuvine să fie (chiar şi când a luat haina monahală, N. Steinhardt a rămas om de lume în scriitură!). Dacă Biserica e credibilă prin ceva, e inclusiv prin faptul de a canoniza foarte rar şi foarte greu. Catolicii o fac mai des decât s-ar digera un hamburger, din motive de propagandă. Nu aş vrea să cădem în mecanica de propagandă specifică lor, folosind ca pretext nişte oameni curaţi şi care ar fi avut bunul-simţ să refuze aşa ceva pentru ei. Tocmai pentru că aparţinem de adevărata Biserică, ar trebui să fim foarte atenţi cu aceste porniri de creştinism adolescentin şi formal, şi să canonizăm rar. Sfinţenia trebuie să prevadă şi să presupună un anumit ecart istoric (fie şi numai pentru a nu avea sfinţi care apar în poze color şi cu ceas Pobeda la mână). Ar fi absurd să ne potrivim astfel ceasul după ceasul lor, din icoană. Sunt mult mai mari forţa şi eficienţa de a apăra valorile creştine dinspre partea laică, a omului de lume, decât din cadru religios organizat, după cum şi jurnalist adevărat nu poţi fi decât dacă nu eşti membrul niciunui partid politic. Comparaţia pare oarecum mundană, dar se justifică. Sigur, N. Steinhardt trebuie citit, recomandat, iubit, ajutat să pună umărul la un climat ortodox justificat şi autentic, dar de aici până la sfinţenie e cale lungă. Mă rog, înţeleg ortodoxia care devine ortodoxism, dar nu pot fi de acord cu ea din motivul că e stresată istoric. Ţăranul simplu, ortodox prin definiţie, e senin, nu vrea să ardă etape. El ar trebui luat drept criteriu, nu grăbirismul de a canoniza cu ochii pe ceas”.
5 martie
L-am visat pe M.V.. Se spăla pe dinţi în baia lui din rue Watteau. Avea pe piept decoraţia lui Klaus Iohannis (cea nu asumată bărbăteşte, la Cotroceni, ci în ambasada noastră de la Paris, pe uşa din dos, fără riscul eventualelor reproşuri de afiliere). La un moment dat, se făcea că din decoraţie pornise o ciupercă, întinzându-se ca o pată mare de Zona Zoster. Zona politică Zoster. Şi, întinzându-se atât de mult, ciuperca ajunsese acasă, în România. E, până la urmă, oricât de dezagreabilă ni s-ar părea, forma unora de a reveni acasă pe jos, brâncuşian. (Totuşi, eu greşesc. Nu trebuie aşteptată moralitate de la un scriitor. Oricum, deşi îi port o anumită nostalgie, nu îl mai cred demult pe cuvânt… Cam de când a făcut propagandă pe faţă în Dilema.)
6 martie
Văd lume foarte indignată de faptul că ritualul botezului nu se schimbă şi că preoţii „ne omoară copiii”. Această dezbatere nici nu ar trebui să aibă loc. Nici în privinţa linguriţei de împărtăşanie, nici a botezului, ritualul BOR nu trebuie să se schimbe. Desigur, e important ca starea copilului să fie verificată anterior, dar ea trebuie să se facă de comun acord cu părinţii, primii interesaţi (lucru care se face nu de azi-de ieri). Ideea unora că statul trebuie să trimită câte un procuror la fiecare scăldătoare (care eventual să plece cu buza umflată), e o aberaţie. Ce află corporatiştii ignoranţi că se întâmplă, se întâmplă de două mii de ani. BOR poate instrui suplimentar medical preoţii, dar nu trebuie să îşi schimbe ritualul pentru că sunt ONG-uri care iau un copil mort drept pretext. Ele, în ticăloşia lor, ar trebui să lase părinţii victimei să ceară asta, şi ar fi de înţeles şi de iertat în disperarea omului care îşi pierde copilul, doar că aceştia nu cer. Şi cer ele! Oameni cu mintea întreagă, părinţii victimei îşi văd lungul nasului şi îşi duc suferinţa cu demnitate, nu o transformă mizerabil în propria ei valută ideologică. Paradoxal este, în schimb, că toţi aceşti locotenenţi ai propagandei progresiste au fost la rândul lor botezaţi. Mă gândesc doar cum i-ar privi în ochi bunicii lor, văzând cu câtă mânie proletară atacă instituţia care ne-a ţinut neamul şi fără de care poate că mulţi nu ar fi vorbit azi (chiar şi prost) româneşte.
*
După Întrîngăimacol, Panmelodion şi, acum, după publicarea cărţii de sonete Pisanii şi eschive, centrală, s-a conturat o adevărată trilogie poetică, însumând circa 700 de pagini. O perspectivă a sudului, de recuperare a întregii românităţi şi, mai ales, a părţii răsăritene a culturii noastre, profund nedreptăţită, mai ales de când am fost dopaţi cu marota că totul se află în Apus. Am altele de lucru acum, dar sper ca, în cursul acestui an, să pot reda tiparului trilogia într-un singur volum. Până atunci, ea se poate citi în cărţi separate, disponibile individual. Nu am încă un titlu pentru această „trilogie a sudului”, dar mă gândesc şi caut variante. Mama a venit cu ideea de a o numi 3S-E, variantă care mi se pare genială. Dacă nu găsesc una mai bună (nu cred că voi găsi), o voi folosi pe aceasta (întrucât conotează douămiist).
7 martie
La Tel Aviv, acum, are loc primul concert dedicat exclusiv persoanelor vaccinate. Avem deja două clase sociale, numai bune de învrăjbit, cum visa taica Marx. Pe vaccinat nu îl va durea niciodată că nevaccinatului i se încalcă un drept, ci, de cele mai multe ori, îl va dispreţui sau se va limita să spună CSF?; NCSF. După cum putem vedea, suspect de repede s-a ajuns de la opinii la încălcări de drept în numele opiniei recepte, iar acest fapt mi se pare cel mai îngrijorător dintre toate. Concertul încă nu e chiar un drept vital, dar nimic nu mă face să cred că discriminările se vor opri aici. Bine ai revenit, lume romană (deşi fără o civilizaţie comparabilă), în care nu existau decât cetăţeni şi sclavi. Cândva, vei naşte un nou creştinism. Barbaria ştiinţismului care se crede ştiinţă va exploda cândva. Nicio minciună nu ţine la infinit.
*
Globalizarea e un pericol mai vizibil decât credem, prin simplă propagandă. Când spunem pandemie, iar nu epidemie, terminologia induce globalizare. Pandemie e un termen utilizat politic (întrucât percutează global) şi, de aceea, el e inadecvat când preşedintele sau premierul îl folosesc cu referire la România (unde măcar teoretic au competenţe să se refere). În România nu este pandemie, ci epidemie. Periculos e chiar faptul acestei lipse de reflex: a nu distinge internul de internaţional. Nu e vorba despre solidaritate presupus terminologică, ci despre o confuzie care, realizată la nivel înalt, devine propagandă. Primele victime sigure vor fi cei care nu disting.
8 martie
Prima doză: Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. (Mihai Eminescu)
Rapel: Unde sunt zăpezile de altădată? (François Villon)
Din păcate, tot ce trăim nu e decât o proză oligofrenă…
9 martie
S-a închis (cel puţin deocamdată) cazul Nadăş, un sat întreg din judeţul Arad revendicat cu acte false, după ani de tergiversări. Nu cred că a fost un caz oarecare, ci un experiment dinspre Ungaria, cu un scop foarte precis: crearea unui precedent periculos, în vederea anulării de facto a Declaraţiei de la Alba-Iulia, de la 1 Decembrie 1918. Nimic nu e întâmplător în acest caz, după cum nici mutarea instituţiilor româneşti din centrul oraşului la periferie (a se vedea cazul Târgu-Mureşului), retrocedarea centrului acestor oraşe (inclusiv sediul Facultăţii de Litere a universităţii clujene se cere în instanţă) - nu sunt deloc întâmplătoare. Au învăţat, oare, ungurii răbdarea românească şi subminează proprietatea de facto şi simbolică a României, erodând încet, ca sarea în maluri? Sper că SRI dejoacă toate aceste planuri (mai ales că, în plină criză financiară, iar i s-au mărit fondurile).
10 martie
Deja se lucrează mediatic să nu mergem, nici în acest an, la Înviere. Băieţii cu ochi albaştri încearcă apa cu degetul, probabil pentru a face frumos melodiei globaliste externe. Să creadă ei că transformăm excepţia de anul trecut în regulă. Nu avem nicio scuză dacă acceptăm aşa ceva (nici măcar de teama în faţa necunoscutului, care putea fi de înţeles anul trecut). Mai degrabă creştinăm Covidul şi mergem la Înviere împreună cu el.
11 martie
Citesc Hîncu-ba!, extraordinara antologie de publicistică-document de epocă, în două volume, a lui Romulus Vulpescu. Nu ştiu să existe, stilistic şi atitudinal, în veac, una mai artistic scrisă. Acest Hîncu-ba! e - tehnic vorbind (după cum explică în prefaţă chiar autorul) - strămoşul lui Gică Contra. E, oare, întâmplător faptul că tocmai acum, când asamblez „trilogia sudului”, adăugându-i un capitol de polemică în versuri, intitulat Armele-astenia lui Dorbromir Hârsu, îmi e dat să îi găsesc bunicii în răsturnat? Ce jucărie! Ce omletă făcută direct din umoare! Când voi avea timp (chiar aşa, când voi avea timp?), aş vrea să scriu un eseu critic în care să pun împreună trei mari poeţi nedreptăţiţi şi, într-un anumit fel, cei mai mari ai timpului lor (prin versatilitate tehnică împământenită - nu rece, mimetică, cum o au în general 80-iştii -, apel la legendă şi străluminarea limbii). Aceştia ar fi Cezar Ivănescu, Gheorghe Istrate şi Romulus Vulpescu. Fondul scriiturii lor poetice e acelaşi, deşi rasa stilistică e alta. După 1990, li s-au preferat tot felul de impostori dispuşi politic sau poeţi cărora discreţia le-a fost folosită politic de falşi emuli în căutare de cheag prin care să parvină (Mircea Ivănescu). Sunt literaturi din culturi stimabile care nu au în total, într-o singură generaţie, trei poeţi de talia lor. La noi, cu câteva excepţii critice (şi ele luând partea celor nedreptăţiţi), au rămas nişte marginali în primul rând din vina criticii literare, de o mediocritate şi un oportunism sulfuroase şi mizerabile. Cezar Ivănescu şi Romului Vulpescu au fost nişte vehemenţi luptători împotriva imposturii, în timp ce Gheorghe Istrate, discret şi legendar al unui Bucureşti fantomatic, a părut (probabil) insuficient criticii de după 1989. Citit în integralitatea poeziei sale, se va constata lesne că nu e decât o nedreaptă prejudecată, realitatea fiind contrară ei.
12 martie
Mai multe ţări au oprit vaccinarea cu serul Oxford AstraZeneca. În urma unor morţi suspecte. Danemarca, Italia ridică serioase suspiciuni. La Târgu-Jiu, de asemenea, există o moarte suspectă a unei persoane care a fost vaccinată din acelaşi lot. O remarcă e de făcut aici: nu ştim dacă e vorba despre loturi care pun probleme sau despre vaccinul în sine al acestei companii, şi se rezumă la a reduce la lot suspiciunile ca să nu li se ducă acţiunile în cap. Dacă se va constata (deşi, vorba lui Stalin, e important cine numără voturile) că au murit oameni din cauza unui vaccin, cei care l-au propovăduit cu atâta zel oportunist, zicând că „vaccinurile sunt sigure”, vor putea fi acuzaţi de instigare la crimă? Iată o întrebare.
*
Fie unele vaccinuri chiar nu sunt sigure, fie se luptă pentru monopol companiile producătoare precum zeii, între ei, în scrierile lui Homer. Noi, în poetica măruntă şi pârât eroică de sub, noi ce să facem? Grav, ascuţit sau la cacialma? Să ne lăsăm injectaţi cu un vers lung, care să circule prin noi? Dacă da, cu care? În funcţie de locul unde sunt îl accentuez pe Paris, accentul acţionând ca un comutator între Orient şi Occident. „Să fie lumină!” Nu va fi!
*
Premierul Cîţu îi compară pe cei care nu cred rigid în mască şi nu aduc omagii vaccinului, cu teroriştii. Nu are proprietatea termenilor. Un terorist e cel care produce teroare, nu cel care încearcă (mai civilizat sau mai puţin civilizat) să o dezamorseze prin revenirea la normalitate (sau măcar prin evitarea absurdului, când se poate). Statul, prin alde arafaţii şi mustele lui, căţăraţi în funcţii publice, suferind de vedetism ieftin (sau fiind în misiune), a impus în ultimul an o reală teroare iacobină (or, teroarea nici măcar atunci când lucrurile sunt grave nu poate fi justificată), prin intermediul unei cutii de rezonanţă mediatică. Acest tip de teroare (nu vom întârzia să constatăm, probabil, în viitor) a acţionat prin stres împotriva sistemului nostru imunitar, dublând virusul (dacă nu, în unele cazuri, chiar depăşindu-l). Cu siguranţă alţii sunt teroriştii, dacă privim din perspectiva dreptului. Dacă privim însă din cea a virusului, s-ar putea să aibă dreptate.
13 martie
La Chişinău, a murit (infectat cu Covid-19) marele poet Nicolae Dabija, odată cu moartea căruia se încheie generaţia de aur a literaturii române din Basarabia. Sunt emoţionat şi abia reuşesc să îngân, din memorie, Un pumn de lut, poezie din volumul Mierla domesticită (1992). Tinerii poeţi din Basarabia de azi sunt, din păcate, marxizaţi nu dinspre Rusia, ci dinspre literatura din România, ea însăşi marxizată sub pretenţie occidentală. A se vedea (deşi nu mai sunt tineri) fraţii Vakulovki, Iulian Fruntaşu şi Emilian Galaicu-Păun (totuşi, cel mai bun dintre ei). Ce vine din generaţia mai tânără? Prea puţin şi prea puţin conturat.
14 martie
Zi de corespondenţă şi de pachete cu cărţi. Trimit Caragiale. Injectabile peste tot, pentru a pune pamfletul în condiţia de a amuza câţiva prieteni care mă citesc constant. E construit pe reluarea pe o altă tulpină (ca să mă exprim aşa) a personajului Lache din Amici, de I.L. Caragiale. Asupra acestei mecanici a căzut toată lumea de acord că a favorizat apariţia unui specific (şi a unui export) dramatic ionescian. În Amici, dar mai cu seamă în personajul Lache (privit în corolar şi în iradiere) ar trebui poate văzut, în subtext, răsturnatul lu Laches, aristocratul din dialogul platonician omonim. Dialogul antic despre curaj a fost probabil transformat, contorsionat până la nerecunoaştere prin lenea urbană a celui care şi-a lobotomizat curajul la modul plezirist. Mitică e din aceeaşi constelaţie, doar că personajul Mitică e mai puţin dispus la replică, ci se legendarizează aforistic, aproape ca Păcală, spus „de o altă gură”. Desigur, aceştia sunt nişte concetti curat moderni de nivelul lui Joyce şi cu mult înainte de el. În I.L. Caragiale trebuie căutat foarte mult subtext platonic, mai mult decât se crede, dar nu pe filiera presupusei sale grecităţi, ci pe filiera culturii pur şi simplu. Când, la Mateiu I. Caragiale, Gore Pirgu se înfăţişează cu Montaigne subţioară, acesta fiind „drăguţ”, Matei îşi demască tatăl şi spiritul disproporţiilor sale ticluite să caracterizeze, uneori cu bătaie culturală mai adâncă decât ne putem închipui. Inclusiv în Montaigne de la subţioara lui Pirgu se află culcuşit mult Platon.
15 martie
Raid asupra unor posturi de televiziune care se ocupă cu ştirile şi ar trebui să nu rateze nimic. Niciun cuvânt despre moartea lui Nicolae Dabija. Nici măcar cât moartea unui manelist n-a avut trecere în media decesul acestui mare poet, dintr-o parte încă înstrăinată a României. La ce să te aştepţi, în pandemia de incultură şi de maimuţăreală în care trăim? Nici măcar ca fapt divers nu mai e ştire moartea unui poet. Nici chiar Uniunea Scriitorilor din România nu am văzut să dea vreun comunicat legat de moartea lui Nicolae Dabija, deşi a murit de mai bine de două zile. Uniune care, de obicei, ne umple emailurile cu hârţoage ale proceselor în interes privat, sub glazura instituţiei prin fanarioţii obedienţi care stăpânesc filialele din teritoriu. Important este că domnului Nicolae Manolescu îi e bine în necrozata hibernare instituţionalizată. Dacă murea cineva din garda pretoriană a dumnealui, curgeau elogiile. La moartea lui Grigore Vieru, acesta îl numea „poet notabil”. Nicolae Dabija va primi, probabil, o notă în România literară. Poate pe cotor. Ce mai are în comun această instituţie de sinecuri cu scriitorii care se dedică limbii şi cauzei naţionale?
16 martie
Continuă conflictul dintre Ana Blandiana şi Mircea Dinescu prin articolul lui Gabriel Liiceanu (care trebuie să vânză), prin care acesta îl atacă pe Dinescu. Am sentimentul că, după ce şi-au defrişat orice intenţie de propăşire a neamului, aceşti paşoptişti simpatici sau venali se bat pe avere. Pe aura averii, mai exact. Dinescu îi răspunde lui Gabriel Liiceanu printr-un text genial şi spumos, intitulat Cum am decis eu să-mi deschid un barber shop (textul în care cred că şi-a concentrat toată cultura, într-adevăr nu prea multă). Liiceanu, Blandiana, Dinescu au profitat cu neruşinare de beneficii în ambele regimuri şi au manipulat „norodul” acesta rătutit cum au vrut ei, în primii ani după 1989. Liiceanu e de o abjecţie proverbială, în timp ce Blandiana de o ipocrizie de acelaşi nivel, multiplu medaliată la curluntrism. Singurul dintre ei care are farmec este Mircea Dinescu. Însă, vai!, e farmecul lui Gore Pirgu. Pe care nu te poţi supăra. „Que voulez-vous, nous sommes ici aux portes de l'Orient, ou tout est pris à la légère…” (Raymond Poincaré).
*
Ştire, în presa franceză: mai multe muzee (Luvru, Carnavalet etc.) au decis să îndepărteze utilizarea cifrelor romane, justificând că publicul nu le mai cunoaşte. Desigur, nu se poate discrimina incultura. Mai ales în instituţiile de cultură şi tocmai când doctrina pungaşei ideologii actuale se bazează pe incultură. Iată de ce mă întorc să recuperez sudul, adorând balcanismul (termenul e el însuşi un derivat al cuvântului vlah), în legătură cu care Alexandru Paleologu spunea atât de frumos şi atât de just că Occidentul nici nu exista când Balcanii dădeau Europei pe Socrate, Platon şi Aristotel sau geometria euclidiană. Ca să nu mai vorbim despre Alexandru Macedon, pe care ar fi trebuit să îl revendicăm cu luciditate şi fără exces (elenismul beneficiind de valori ale lumii trace nu doar în ceea ce priveşte numeroase zeităţi din poemele lui Homer - atribuite vrac grecilor de şcoala germană -, ci şi de personalităţi militare de prim rang). Discuţie lungă, nu e cazul aici… Anihilarea tradiţiei se produce şi prin ştergerea legăturilor de acest tip, renunţarea la cifrele romane. Care ar fi ora exactă? Un miez uscat de barbarie…

Categorie: