Jurnal de realitate

Gheorghe Zamfir, marele nostru naist, a împlinit 80 de ani. E poate singurul care ne amintește că Orfeu, părintele poeziei, s-a născut în zona tracică. Nu cânta la liră, dar nici noi nu (mai) suntem traci. Îi ascult uneori Doina de jale acompaniată la orgă de Marcel Cellier, pe un vinyl cumpărat de la Boulinier, din Cartierul Latin. Ajuns cu el nezgâriat acasă, am început să ascult doina, iar vecinii au chemat poliția. Le-am explicat ce înseamnă dorul și am primit un umil avertisment. Priveam acea hârtie și jalea se transforma în dor. Îi prețuim muzica și ne bucurăm de grația ei, care ar trebui să îl și să ne facă mai puțin dificili. Dar, oare, poate?
10 aprilie
La Editura Polirom, a apărut Istoria literaturii române contemporane. 1990-2020, de Mihai Iovănel. E prima istorie a literaturii române scrisă de un critic din generația noastră și, până când ne parvine, ca să putem avea asupra ei o perspectivă critică, se cuvine întâmpinată cu simpatie. Nimeni nu a avut curajul dintre tinerii critici să scrie o istorie a literaturii române contemporane, mai ales că genul (dată fiind epoca hiperspecializărilor) pare didactic, desuet. Mai cunoscând scriitura cam prea sociologică a lui Iovănel, bănuim la ce ne putem aștepta, dar să nu anticipăm. Tot ce putem spera este că intră în profunzimea literaturii și în raporturile ei de perspectivă măcar cât a făcut-o (cu alt stil, impresionist și cu multă culoare) Alex Ștefănescu în Istoria litearturii române contemporane. 1941-2000 (2005). Adevărul este că literatura română simte o mare sete de a se scrie istorii ale literaturii. Mai mult sau mai puțin ideologice, ele sunt în primul rând sinteze care pot participa en gros la definirea unei epoci. Ea rămâne nedefinită inclusiv fiindcă mare parte dintre critici se risipesc în articole și nu urcă în aerul tare al sintezelor. Iar când ele totuși sunt, pot fi amendate la tot pasul. Aștept să citesc această carte, care (chiar în eventualitatea în care ideologic nu voi fi de acord cu ea în anumite privințe), are toate datele să fie un eveniment literar de anvergură. Perspectiva ca doi critici din generația 1960, respectiv 2000 să-și suprapună doar un deceniu (1990-2000) în raportarea la definiția contemporaneității e foarte echilibrată în raportul dintre ce ar trebui să însemne o generație între biologic și literar. Generația sărită (1980) pare că nu s-a preocupat decât de ea și nu a dat nici măcar o istorie a literaturii contemporane. E o perspectivă optimistă dacă reușim să scăpăm de această egolatrie moștenită de la optzeciști, iar aceasta se poate disipa prin efortul criticilor de a scrie Istorii ale literaturii române. Pentru început, contemporane. În viitor, generale.
13 aprilie
„Asistăm” la ieftinirea cuvântului „erou” prin științism (opus științei), la fel cum cuvântul „prieten” s-a ieftinit prin intermediul Facebook. Să nu ne mire căderea în monstruos ce va urma. Există medici și personal absolut decenți, care fac ce pot, tatonând tratarea de un virus pe care încă nu îl cunosc suficient pentru a fi infailibili în fața lui (și chiar și când îl vor putea stăpâni se vor dovedi infailibili, pentru că intervine umanul să îi coboare cu picioarele pe pământ). Problema sunt cei care îi decretează pe aceștia ca fiind infailibili (aproape ungându-i papă), luându-ne libertățile sub acest pretext. Știința, față de științism, ia în calcul umanul, nu îl calcă în picioare ca sub imperiul unui dictat. E o distincție pe care, dacă nu o facem, lăsăm cale liberă extremismului.
14 aprilie
Una dintre marile probleme de care nu s-a ocupat nimeni în această epidemie, e satul românesc. Toată vaccinarea e în așa măsură concentrată la orașe, încât, când ea se desfășoară în mici dispensare sătești, e sufocată de orășeni care vin să se vaccineze, dirijați de un algoritm care devine lăutarul virusului. Țăranul român nu mai interesează pe nimeni. E prima dată în istoria României când ni se dă semnul că el nu mai există. Nu am văzut de mai bine un an măcar o declarație legată de vaccinarea la sate. Nu se ia în calcul decât orașul. Pe de altă parte, la ce să te aștepți, când aparatul de stat e șubrezit pe zi ce trece deoameni de la USR, care denumesc în Monitorul Oficial ca fiind „zonă metropolitană” ceva ce nu există din punct de vedere administrativ, nefăcând distincția între metaforele de tip Emil Boc, cu care acesta ia ochii clujenilor aproape duios și realitatea strictă a unui document oficial de nivel înalt și care devine lege. Când pui în funcții-cheie oameni care nu au lucrat o zi în administrație, care trăiesc în lumea lor, poate că e cam mult să te întrebi de ce nu s-a făcut în această perioadă nicio distincție în ceea ce privește urbanul și ruralul în privința vaccinării. Poate pentru că trăim conduși de niște închipuiți care, având împrejur atâta „smart”, nu mai au nicio legătură cu muribunda lume a satului, pe care o ignoră de la cel mai înalt nivel. Retrași în munți din orașele romane după venirea barbarilor, românii s-au ruralizat până când, după mai bine de un mileniu, socialismul s-a iluzionat că reurbanizează România, însă din motive ideologice și de industrializare. În bună măsură a făcut-o, păstrând totuși un echilibru în ceea ce privește satul. Aceasta o constatăm acum, dincolo de toate ororile distrugerii unor sate, acum, când abia mai avem unele, depopulate și părăginite ca un craniu în care nu mai sunt nici greieri, nicidecum lumina ochilor. Azi, după un an de epidemie, timp suficient pentru a gândi un program de vaccinare în satele aflate chiar ele în izolare, acest fapt pare că nu interesează pe nimeni. În cătunele din vârful munților, unde româna se vorbește în chirilică și sărăcie, nu a ajuns nici virusul, nici vaccinul. De unde să știe săraca țărancă de acolo să se programeze pe site pentru vaccinare? Distanța dintre realitatea din teren și ficțiunea indivizilor din birouri e astronomică și pare că nimeni nu a redat-o mai bine decât Aurel Baranga, în Mielul turbat. E o problemă care ar trebui să revină în discuție nu neapărat în termeni ideologici, ci de îngrijorare față de cumplita deprofesionalizare a României care ne va paște în anii următori. În cătunele izolate din vârful munților oamenii nu îl au decât pe Dumnezeu. Însă au dreptul ca noi toți să fie protejați și nici măcar nu știu. Cel puțin teoretic ar trebui să meargă cineva și la ei. ONG-urile se ocupă de protejarea omizii păroase, nu de țăranul român. Sunt complet uitați dintr-un exclusivism urban care devine urban(izat) chiar și când este rural. Satul românesc nu mai există. Fiind un neam de supraviețuitori, nu face nimeni referire la această parte importantă a Țării. Nu mai avem nevoie de țărani. Avem Lidl și Kaufland și înlocuitor de ie bună de pus pe Facebook. Tu îți cânți, tu îți descânți, s-ar putea zice în această ecuație fără ieșire… Oare?Dacă mă voi vaccina vreodată, o voi face atunci când vor inventa un vaccin prin care să îmi injecteze în organism un sat sau măcar un cătun mic cât o casă din tablourile lui Ștefan Câlția.
15 aprilie
După ce nu a făcutnimic consistent pentru scriitorul român (iar ce a făcut, 50% din pensie acordat membrilor vârstnici i se datorează mult hulitului Adrian Păunescu, adică unui extern), Uniunea Scriitorilor trimite scrisori interne pentru a strânge semnături de la membri, să o apere de presupuse atacuri. Nu știu ce „agenturi” visează caporalii de serviciu ai președintelui Uniunii Scriitorilor, dar adevărul este că nimeni nu distruge mai tare rolul scriitorului în societate decât lipsa de reacție a Uniunii în a apăra scriitorii și a-i promova (minim) în numele prestigiului profesional (când „profesiunea ta e cultura”, cu C mare, nu poate fi scriitorul, cu toate că te-ai angajat în această direcție administrativă!). Nu i-am văzut pe scriitori ducându-se în licee, să apropie elevii de literatura română. Iar dacă i-am văzut, au fost individual, cu de la sine putere, nu în numele Uniunii, care să îi plătească simbolic pentru eveniment. Nu am văzut Uniunea negociind cu televiziuni promovarea unor spoturi publicitare de un minut pe zi, în care câte un poet să spună o poezie sub sigla și prestigiul ei etc..La mai fiecare diferend de opinie, scriitorii incomozi sunt dați afară sau izolați de către o clientelă comodă, care aplaudă. A trecut vremea scrisorilor. Trebuie făcut ceva și pentru scriitorul român. Ca să pară că lucrezi, cel mai comod e să inventezi adversari și să compui o scrisoare semnată de o listă lungă de oameni. Ea va zace într-un sertar, iar semnatarii vor fi convinși că te bați pentru ei. „Un fel de Mircea, fă-te că lucrezi!”, însă fără Mircea. Când primesc astfel de mesaje, le ignor.
16 aprilie
Discuții cu un român din Paris despre complexele noastre în Franța, despre „personajul” cărora nu se mai știe nimic (de când cu mutilarea fețelor cu măști, în afara teatrului). „Noi avem «ț», avem «ș», e greu să te explici cu asemenea litere care par că defechează”, îmi spune, adăugând că, „în tezele de doctorat, aceste distincții, când se citează texte în limba română, aproape niciodată nu sunt notate corect”. „Da, numai că sedila din «français» e tot un «ț», iar ei îl au chiar în etnonim”, adaug. „Noi le-o respectăm, ei nu!”, punctează franc. „Din obișnuință politică”, glisez, schimbând subiectul. Chestiune lămurită, complex rămas! Ce ne-am face fără complexele noastre în Occident? Cât încă ne dau casă și masă, pare că nu suntem singuri. Prin ele, de fapt, sugerăm dorul.
17 aprilie
CTP, un ciocan de șnițele în mâna puterii... De neurmărit! (Ca să nu-ți explodeze o venă în creier, nu din alt motiv.) La fel Mircea Cărtărescu, transformat la rândul lui în piperul acestei bateri. Când numai lipsa de scrupule te îndreaptă spre Nobel, iar talentul tău extraordinar decade (a se vedea Nu striga niciodată ajutor, volum modest de poezie), singura care îți mai rămâne să parvii e propaganda (fapt de neînțeles, cu atât mai mult cu cât talentul de prozator prodigios există și nu are nevoie de înlocuitori). Totuși, nu te pot iubi când tu, și în aceste condiții, vrei mai mult, dedându-te la o propagandă demnă de jurnaliști de mâna a treia, nici măcar de cotidian central. Știi că vei obține ceva marți, însă tu vrei de jos, altminteri ești nefericit. Însă nu ești valet în articole (căci acelea rămân), ci pe Facebook, unde totul se poate șterge prin închiderea contului. Genul acesta de modele morale sunt niște gladiole. Ei vor să intre în istoria literaturii puri, nemânjiți de extraestetic, deși tocmai prin aceasta sunt impuri, adică nenaturali. Ce iluzie pe capul unor oameni să creadă că există un „a fi de partea bună a istoriei”. Istoria se întoarce la locul faptei tocmai fiindcă e cel mai perfid criminal și are labilități profund umane. Nu există bine și rău în istorie, ci numai fire și continuități pe care tradiția le aprobă sau nu în parlamentul decantării ei canonic-identitare. Dacă nu ești cu ele, ești un eretic. Iar dacă ești cu ele, ești un profet. Calea de urmat e cea a neamului tău. De ce trebuie unii să fie elite și prin anturaj, când sunt deja prin operă remarcabilă? Ce complexe pot să te facă să iubești puterea în asemenea hal, încât să nu ai scrupule și decență?
*
Remarc (cum de mi-a scăpat în copilărie?) un distih absolut mirific din Cântecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock, de T.S. Eliot: „In the room the women come and go/Talking of Michelangelo”. Nu ironia mi se pare extraordinară aici, ci acel soft du-te vino casnic care induce o crupă de Michelangelo prin mișcare exact în timpul în care se vorbește despre el. Nu cred să existe o mai clară exemplificare (avant la lettre) a expresiei lui John L. Austin,Quand dire c’est faire. Apoi, îmi vine în minte sonata Torso a lui George Enescu, scrisă în exact aceeași acustică a pasiunii ductile.
18 aprilie
Privind înapoi, anii 2000 au deja aură. Sunt Paradisul nostru pierdut, întors la Rai, venit acasă în forma sa de alint. Ce puține pretenții aveam în acei ani! Un blug raiat (făcut raia turcească), un CD player degrabă săritoriu, casetele galben-icter cu jocuri pe calculator. Epoca Mirc-ului care luase Dobrogea de la turci. Câte și mai câte. Cei douăzeci de ani care au trecut au valsat de la inconștiență agresivă la retrocedare imoral-nostalgică în poezie, cotind spre realism: 60-iștii aveau dreptate, nu 80-iștii! Din păcate, în fazele de iradiere, aceștia din urmă ne-au prins în mrejele sofisticate și ne-au cucerit tocmai cu acest fapt. Erau mai sofisticați, însă mai necinstiți sufletește. Vor rămâne de studiat în istoria literelor române cauzele întoarcerii armelor, chiar înainte de 1989, a numeroși 80-iști (care s-au 60-izat). Mă îndoiesc că motivele au fost exclusiv politice (chiar dacă e vorba despre câtă politică există în actul literar, prin legarea de o paradigmă sau alta). Unele au fost umane. Și-au dat seama de câtă falsitate toboșară ascunde încolonarea paradigmatică, milităria uneori chiar cu epoleții pe dedesubt. Unora dintre 80-iști, aceștia li se văd inclusiv în filigranul filelor de carte.
19 aprilie
Consult niște foarte interesante materiale legate despre numirea lui Mihai I, în 1930, ca Mare Voievod de Alba-Iulia, în fapt o detronare realizată de către tatăl său. Titlul monarhic nu doar că era inventat în cadrul regalității românești, renegată de tutela ei germană (după eliberarea Ardealului), dar aș îndrăzni să afirm că este chiar o formă specifică monarhiei noastre preregale. Mai vorbim, după această dată, despre rege altfel decât metaforic sau vorbim despre domn? Desigur că anacronismul de voievod e deliberat, dar însăși existența lui arată o clătinare a doctrinei regale și, în fond, o improvizație. Când cei servili din jurul lui Ceaușescu îl numeau voievod, uzau cam de aceeași metaforă, astfel încât, protocronismului (vulgarizarea ulterioară a/supra teoriei lui Edgar Papu) i-ar putea fi găsite acte de pionierat cu mult înainte de ceaușism. Dacă titlul lui Mihai ar fi fost acela de principe, rămânea în arealul monarhiei (însă tot nu al regalității), dar ar fi fost periculos să fie plasat astfel lângă denumirea de Alba-Iulia, astfel încât probabil s-a recurs la funcțiaromânească de voievod. Asta arată cât de puțin am absorbit în tradiția noastră politică de supraviețuitori titluri nobiliare, iar, pe de altă parte, faptul că dinastia însăși a pervertit după bunul ei plac titluri vechi din dorința de a se valida prin ele (imnul regal, la rândul lui, conține atât titlul de domn, cât și cel de rege, într-un de înțeles pentru tradiție șpagat principial, dar nu și pentru instituție). Nu e fascinant cum orice ajunge pe pământ românesc se românizează? Mihai I cu acest titlu nu a reușit să fie decât lejer asemănător lui Ceaușescu purtând sceptrul (întorc carul comparației cu roatele în sus, întrucât promovarea a fost tendențioasă, câtă vreme nu l-a plasat pe Ceaușescu în comparație cu ridicolul anterior). Numai că, în acel caz, Salvador Dalí nu avea acces să vadă...
21 aprilie
Tatăl meu, poetul Răzvan Ducan, publică (Editura „Vatra Veche”, 304 pg.) un nou volum de cronici, intitulat Cartea care citește oameni. Aș vrea să am și eu maturitatea ritmului de a scrie astfel cronică literară. Îmi promit să o fac la modul plenar după ce mă eliberez de treburile urgente. Cel mai greu în scrisul de orice tip este să îți găsești ritmul. Un surd e îndeobște și mut pentru că nu își poate crea un ritm, neauzindu-se (ritmul e o formă de acord). Când vorbim, dobândim un ritm, formularea e ritm, caligrafia, respirația și sexul, muzica sunt toate un ritm. Fără ritm suntem ca o muzică lipsită de vibrato. În prefața acestei noi cărți, Nicolae Băciuț îl numește pe tatăl meu „figura cea mai reprezentativă a istoriei culturale” a Târnăveniului, adăugând că „îl excludem din ecuație pe Darie Ducan, fiul său, care aparține doar prin naștere locului, el afirmându-se pe alte meridiane ale literaturii”. Da și nu, aș spune. Poate că sunt adeseori doar în trecere pe la Târnăveni, dar am absorbit orașul în mine, îi port cultura și amintesc de el când e să se facă vid între Blaj și Mediaș, între Târgu-Mureș și Alba-Iulia. Nu aparțin numai prin naștere, ci și prin cultură și printr-un fapt la care țin foarte mult: aproape toate cărțile mi le-am tipărit la Târgu-Mureș, dintr-o frondă a omului care nu e provincial, dar ține cu provincia și vrea să facă la el acasă cultură. Desigur că nu îi întrece nimeni ca energie culturală pe Nicolae Băciuț și pe tatăl meu în spațiul mureșean, dar rupt complet nu sunt nici eu. Am învățat poate să înot în tot ce înseamnă românitatea și să nu mă mai satur de ea, iubind-o cu un fanatism (sper eu) lucid, producând un eseu de înțelegere prin chiar aceste pagini. Eminescu, în drumul lui spre Blaj, nu tot astfel înota în Târnavă? Nicolae Băciuț e editorul meu drag și un prieten de vreme lungă. Relația noastră editorială e o întreagă epopee de aproape 20 de ani. Însăși această colaborare ar merita o carte. Mă voi gândi la ea.
*
Blestem posibil, temă scenică: să suporți izolarea închis doar cu cărțile lui G.L.. Mai bine te sinucizi sau citești pereții. Sunt, prin penicilina pe care o dă mucegaiul lor, infinit mai puțin ipocriți și mai puțin falși. La sfârșit, personajul temei scenice s-ar lipi cu spatele gol de zid ca să ia boală, brâncă - adică orice, numai să schimbe subiectul.
*
Nu lupta contra ideilor primite de-a gata, căci lupți împotriva definitivului tranzitoriu. Zi bogdaproste și întreabă-te de ce le-ai părut amărât, astfel încât au venit tocmai la tine. Ele pot fi întoarse, smucite ca niște păpuși de vicleim și reabilitate extatic.
23 aprilie
Azi, președintele Iohannis a ieșit cu bicicleta (o bicicletă scumpă, de vreo 2.000 de euro, după estimările presei), să ne îndemne să nu mai poluăm natura. Cum să poți să cauționezi tăierea industrială a pădurilor românești și, doar ca să bifezi în afacerea Green Deal (oricum, neînțelegând la ce se referă), să vii cu bicicleta ca să dai un semnal? Ce să înțeleagă omul simplu decât că de la motorul Daciei lui amărâte dă Dumnezeu cu grindină în luna mai și ne cresc copiii cu bot de iepure? Cu acești amatori, vai!, visăm sub zodiile lui Napoleon, dar trăim, ca în Marin Preda, sub semnul lui Cocoșilă! Nivelul e în asemenea măsură de puțin alfabetizat politic, încât acești oameni care ne conduc nu înțeleg despre ce e vorba în Green Deal și cred că e despre plantat copaci și irigații. Nu e nicidecum despre asta, ci despre renunțarea la energia tradițională și, prin extensie, la industrii: ca să fim și mai supuși (că noi ne-am distrus înainte de acest punct industria e altă mâncare de pește). Scandalul închiderii minelor de acum câteva luni chiar nu ne spune nimic? Chiar nu înțelegem că ni se sugerează să trecem la folosirea eolienelor la scară largă și a panourilor fotovoltaice? E despre energie, nu despre mediu această temă de propagandă globalistă. Sau înțeleg ai noștri și se fac că nu, aplicând tactica politicii noastre bizantiniste? Mă tem că îi supraestimez bănuindu-i de tactică (oricare ar fi ea).
24 aprilie
Prozatorul Nicolae Suciu, din Dumbrăveni, reunește cele trei volume publicate (în 2016, 2017 și 2020) sub numele Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Europe, ascultându-mi sfatul de a-i schimba titlul. Noul titlu este Didactica nova, iar postfața este semnată de remarcabilul critic și comparatist clujean Ștefan Borbely. Titlul nou e potrivit, romanul integral având aspectul unui scherzo dezlânat în construcție ca să înlâneze în stil. Dacă nu ar avea coloratura lui Budai-Deleanu, ci doar kitsch-ul mergând până spre grotesc, ar părea că reia anumite cozi de culoare din Orbitor, volumul III. Însă el încheie o serie de trei prozatori foarte asemănători ai tranziției, pe care, din păcate, critica pe nedrept îi ignoră. Ceilalți doi sunt Mihai Sin (Ispita izbăvirii) și Ștefan Dimitriu (Lasă zilei scârba ei și Sămânța și lutul). În aceste romane (în fond parabolice și/sau satirice) criteriul estetic e îmbrățișat cu reportajul și gazetăria (uneori ca la Zaharia Stancu, dar alteori precum la Truman Capote). Didactica nova e o răsturnare în realitatea caricată a Deșcolarizării României, remarcabilul eseu recent al lui Mircea Platon și un roman aidoma timpului pe care îl trăim. Căutând în arhiva poștei mele electronice, iată ce găsesc că îi scriam acum un an (13 aprilie 2020), în plină epidemie, domnului Nicolae Suciu:
„Dragă dle Suciu,
Vă mulțumesc pentru acest al treilea volum al romanului Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Europe. Poate că nu ar fi rău să fie toate cele trei volume reunite într-un tom general (am vorbit despre asta când am fost împreună, vara trecută, în Basarabia), revăzut și reacordat, pentru a suprima posibilele diferențe de umori apărute de la un volum la celălalt. E foarte interesantă varietatea acestui imens colaj și joc de natură, de o abundență parodică ieșită din comun. I.L. Caragiale nu îl are, ca arhetip, doar pe Mitică, ci și pe ardeleanul Marius Chicoș Rostogan. Dinspre acest personaj, luat ca temă, se dezvoltă acest spumos evantai de variațiuni. Cred însă, cu tot dragul, că pentru o ediție reunită e nevoie de un titlu mai bun, mai scurt, memorabil și, în orice caz, mai puțin demonstrativ decât acesta. Sindromul de exaltare în Sud-Estul Noii Europe e, pe deasupra, un titlu vișniecian. Nu sunt foarte încântat de felul în care sunt construite romanele lui Matei Vișniec și găsesc că acest roman al dumneavoastră e mult mai bine închegat (prin natură și vervă) decât romanele sale. În plus, e un roman de moravuri funcționărești, despre stupiditatea provinciei, dar care mai reține, în tratare, încă ceva din I.L. Caragiale, pe lângă Marius Chicoș Rostogan: blândețea de a-și salva personajele după ce le critică prin comic, de a le mai da o șansă și, astfel, a le face complexe. (Nicolae Steinhardt vede, aici, la I.L. Caragiale, o adevărată formă de creștinism. Oricât am crede că trage spuza pe turta lui, are dreptate.) La fel, romanul dumneavoastră e scris cu satiră în tușe groase, însă mereu pe un fond de căldură bonomă, de înțelegere umană. Acest echilibru al lipsei de ariditate e remarcabil. Ar fi păcat ca toate aceste atuuri să își facă un deserviciu păstrând un titlu care repede le-ar putea cataloga drept pastișă. Nu e cazul. Din contră. Romanul are suflu și autenticitate. Îmi amintește - printr-un paradox de intenție - de Ispita izbăvirii, ultimul roman al lui Mihai Sin, dorit a fi o cronică postrevoluționară. În acel roman, din păcate, e foarte mult material pretins documentar din dorința de a fi o cronică a timpului. Tocmai din acest motiv romanul respiră greoi și e neconvingător, cu toate că Mihai Sin e un prozator bun. Prin acest exemplu doresc să arăt că nu faci cronică a timpului atunci când îți propui, ci că ea ajunge să fie cronică a timpului atunci când are vitalitatea de a imita natura, nu de a o descrie cu revanșă. Vitalitatea și autenticul sunt tocmai calitățile romanului dumneavoastră, care, dacă ar fi mai atent în detalii și ar avea un titlu mai bun, ar fi (într-un anumit sens) aproape o capodoperă. Nu știu să fi apărut ceva similar în proza ultimelor două decenii în spațiul nostru și chiar fiind, în fapt, fără să își propună, o cronică. Sper să nu vă fi supărat aceste rânduri. Le-am scris cu drag și, sper, cu luciditate. Un editor bun, de asemenea, nu ar strica.Al dvs.,Darie Ducan”.
25 aprilie
Citesc articole și iau act de existența unui adevărat curent de reabilitare a lui Ginghis Han. Se bagă foarte mulți bani pentru a se arăta că năvălitorii cei mai cruzi (tătarii, cum le-am spus mereu și cum se păstrează în scrierile canonicului italian Rogerius) au avut și un caracter benefic, acela că au unit cnezatele și voievodatele pentru a face față pericolului. Și dacă aceasta poate fi o explicație, unirea lor de către năvălirea hoardelor tătărăști e un efect nescontat, așadar nu o faptă a armatelor mongole. Adică, propaganda ajunge să ne spună că nu pe criterii creștine, de limbă și de origine comună s-au unit, ci de teamă (vezi Doamne, cum ar trebui să ne unim noi astăzi din teama de pandemie!). Criteriul limbii și al originii comune, chiar dacă nu avea relevanța de mai târziu, exista și nu cred că trebuie subestimat. Altminteri, papa Inocențiu al III-lea nu ar fi încercat să îl atragă la catolicism pe Ioniță Asan, zis Caloian, amintindu-i că românii sunt urmașii romanilor. Una dintre cele mai mari abjecții în anul din urmă a fost politizarea solidarității între state. Ea e firesc să se facă între națiuni cu antecedent istoric și cu vecinătate încercată, nu cu țări de la capătul lumii, așadar perspectiva națională cred că e cât se poate de firească. Altfel, România ar fi ajutat Serbia, nu Republica Moldova (deși exemplul poate că nu e cel mai fericit, întrucât toate țările din jurul nostru, Serbia inclusiv, au teritorii româneștiîn componența lor, iar în unele mai pâlpâie identitate românească). Revenind, acest „mit mongol”, ca să mă exprim călinescian, are rolul mediatic de a valida globalizarea, dar a nu folosi Imperiul Roman ca model. Cum să îl folosești, când el e absorbit de cultura și de civilizația celor care derivă din el și pe care dorești să-i supui? Nu îi poți supune prin propria identitate, întrucât vei reabilita patriotismul, ci conferindu-le modelele alteia, îndepărtate. Ginghis Han e tiparul perfect. La începutul pandemiei, eu însumi scriam în jurnal că aceasta e o nouă invazie mongolă. Iată că nu am fost singurul. Nu trebuie să divizezi ca să stăpânești, ci să unești atât de tare, încât stăpânirea ta să pară un surogat de respirație și de relativă independență. Mongolii vor fi năvălit prin paradox, întrucât corectitudinea politică, precum umbrele pe pământ ale avioanelor naziste în zbor, din filmele lui Leni Riefenstahl, filmate să pară niște cruci care aduc mântuirea foloseau fatalitatea ca vector de propagandă à rebours. Trăim același lucru prin acreditarea minciunii că negrul e alb și că albul e negru, în timp ce gri-ul nu mai există. Dacă aș fi regizor de film, aș contracara această mișcare ecranizând Cântecul de jale al lui Rogerius, care arată (ca mărturie locală a unui însărcinat papal) foarte clar ororile celor care ne sunt prezentați acum aproape ca fiind niște salvatori.
26 aprilie
Mișcări de trupe rusești aproape de granițele noastre, după hormonii de domn Goe ai lui Valeriu Cosmin, pe pagina ambasadei, arătați penibil în repetate rânduri. Situația se drege diplomatic, iar pericolul nu pare unul real. Problema se pune dacă noi acordăm sprijin total Ucrainei, fără să cerem respectarea identității și un statut special pentru românii din Maramureșul istoric, Nordul Bucovinei și din Bugeac. Sper să nu acordăm acest ajutor în schimbul unui pupat pe frunte al puterilor din Occident, deși mă tem că așa va fi. Dacă am avea bărbați de stat adevărați, am avea în această problemă măcar fermitatea Ungariei. Nu propaganda, nu spumele ei de orgoliu, ci fermitatea. Românii din margine se chinuie, iar Statul Român pare că și-a găsit să fie cinic tocmai cu ei. Încă mai sper că nu va fi așa, cu toate că știu că nu poate fi altfel. Ne știm hramul.
27 aprilie
Îl ascult pe Emil Boc, primarul municipiului Cluj-Napoca, vorbind (la o adunare a primarilor) despre „maratoanele vaccinării”, preluând o formulare. Dar, Doamne, cât de gongoric sună sintagma! Zici că-s Jocurile Olimpice organizate de naziști sau „cursa înarmării” din perioada luptei pentru pace a lui Ceaușescu. Asta înseamnă să nu ai simțul ridicolului.

Categorie: