Octavian C. Tăslăuanu şi Florea Bogdan - două vieţi dedicate slujirii Patriei

Au trecut 100 de ani de când românii şi-au văzut împlinit idealul pentru care au militat de-a lungul anilor, şi anume unirea lor într-un singur stat, liber de stăpâniri străine, putând astfel să-şi croiască cu demnitate propriul destin în istorie. Lupta pentru înfăptuirea unităţii naţionale s-a desfăşurat cu multe greutăţi şi sacrificii din partea tuturor românilor, din rândul cărora s-au remarcat oameni înzestraţi cu calităţi deosebite şi animaţi de un înalt spirit patriotic. Aceşti oameni au fost nu doar martori ai evenimentelor istorice, ci ei înşişi au făcut istorie prin întreaga lor activitate consacrată intereselor naţionale. Printre aceştia se remarcă şi cei doi ardeleni: Octavian Codru Tăslăuanu şi Florea Bogdan.
În destinul lor, există numeroase similitudini, atât din perioada studiilor, cât şi în activitatea lor ulterioară. Nu este întâmplător faptul că, în romanul său „Binecuvântată a fost clipa…”, Ilie Şandru relatează, în paralel, aspecte semnificative din viaţa celor doi eroi ai romanului, insistând asupra contribuţiei pe care a avut-o fiecare în pregătirea, coordonarea şi îndeplinirea unor misiuni de mare răspundere în teatrele de operaţii ale Armatei Române în timpul Primului Război Mondial.
În articolul de faţă, ne propunem să abordăm succint principalele momente din viaţa şi activitatea lui Octavian C. Tăslăuanu şi a lui Florea Bogdan, acele momente ce scot în evidenţă calităţile lor de adevăraţi patrioţi, de luptători pentru împlinirea idealurilor noastre naţionale.
Ei proveneau din colţuri diferite ale Ardealului, aflat pe atunci sub stăpânire străină. Octavian C. Tăslăuanu a văzut lumina zilei în Bilbor, „satul frumos ca-n poveşti, aninat pe crestele Carpaţilor”, iar Florea Bogdan provenea dintr-un sat de câmpie - Fărăgău, fiu al unor agricultori harnici, iubitori ai gliei străbune. Amândoi s-au născut în acelaşi an - 1876.
După primele clase în satele natale, fiecare şi-a continuat studiile în oraşe apropiate lor. Octavian C. Tăslăuanu - la Gheorgheni, unde a făcut şi trei clase gimnaziale, următoarele continuându-le în cadrul renumitului Liceu Grăniceresc din Năsăud. Studiile liceale, începute la Braşov, le-a continuat la Blaj.
În Reghin, Florea Bogdan a urmat şcoala romano-catolică, unde s-a remarcat ca elev eminent. Studiile liceale le-a urmat la liceul maghiar romano-catolic din Târgu-Mureş, însă, dorind să-şi desăvârşească studiile liceale şi la o şcoală românească, a ajuns la Blaj, unde a urmat ultimele clase de liceu şi Octavian C. Tăslăuanu, elevul care considera că în acest oraş încărcat de istorie se află „şcoala şcolilor româneşti”.
În romanul „Binecuvântată a fost clipa…”, Ilie Şandru descrie atmosfera ce domnea la şcoala din Blaj, unde: „… cei educaţi şi instruiţi aici au deprins cuvântul adevărului şi al iubirii de neam…”. Acest spirit patriotic şi l-au însuşit şi cei doi elevi - O.C. Tăslăuanu şi Florea Bogdan, spirit ce îi va călăuzi pe tot parcursul vieţii, determinându-i să-şi dedice întreaga lor activitate slujirii idealurilor comune tuturor românilor.
Blajul a fost locul în care elevii români participau la evenimente ce constituiau adevărate lecţii de patriotism. În ciuda tuturor piedicilor din partea autorităţilor maghiare, în fiecare an, în data de 3 mai, elevii români se adunau pe Câmpia Libertăţii pentru a comemora evenimentele petrecute în 3/15 mai 1848, când românii ardeleni şi-au exprimat cu hotărâre şi curaj dorinţa lor de a se uni cu Ţara-mamă.
În „Memoriile” sale, Florea Bogdan relatează despre numeroasele încercări ale elevilor români din liceu de a pune un steag tricolor pe locul numit simbolic Piatra Libertăţii, faptă ce era sancţionată dur de autorităţile maghiare. În ciuda tuturor riscurilor, el a reuşit acest lucru, stârnind admiraţia firească a colegilor săi, care l-au prezentat în faţa profesorilor ca fiind „viteazul care a fixat steagul pe Hulă” (o colină din apropierea Pietrei Libertăţii).
Fostul elev Florea Bogdan mărturiseşte că nu a uitat cuvintele rostite de către unul dintre profesorii săi la una din serbările comemorative: „… Copii, să nu uitaţi nicicând că sunteţi români…”. Foştii elevi ai şcolii din Blaj nu numai că nu au uitat acele cuvinte, ci, pe parcursul vieţii, au acţionat ca adevăraţi patrioţi, dedicându-şi întreaga lor activitate slujirii Ţării.
În opinia lui Florea Bogdan, Blajul era: „… focarul sfânt al neamului românesc, de unde s-au ridicat atâţia bărbaţi, vajnici luptători pentru drepturile unui neam oropsit”. Într-adevăr, acest oraş a reprezentat un reper important în formarea idealului comun al celor doi foşti elevi, O.C. Tăslăuanu şi Florea Bogdan, ideal pentru care au luptat în anii ce au urmat, fiecare contribuind de pe poziţia activităţilor şi a funcţiilor ocupate, la înfăptuirea unităţii naţionale a românilor.
În revista „Luceafărul”, nr. 18, din 1911, Octavian C. Tăslăuanu scria: „Blajul este poate singurul orăşel care ne trezeşte în suflet pietatea tradiţiilor culturale şi emoţiile cucernice ale faptelor mari…, faptele eroilor care ne-au sfărâmat cătuşele neştiinţei şi ale robiei…”.
În ultimul an de liceu, absolvenţii au decis ca pe tabloul lor să fie scris textul: „Venin vom lua! În sânge ne vom scălda pentru idealul nostru naţional!”, ei dorind ca această inscripţie să stimuleze şi să îmbărbăteze sentimentul naţional al generaţiilor ce vor urma să studieze la liceul din Blaj. Această iniţiativă a avut consecinţe nedorite. În urma unei anchete a autorităţilor, atât Octavian C. Tăslăuanu, cât şi Florea Bogdan au fost nevoiţi să părăsească Blajul, având interdicţia de a-şi susţine examenele de absolvire. După un an, O.C. Tăslăuanu şi-a susţinut examenul de bacalaureat la Liceul Grăniceresc din Năsăud. Tot acolo, şi-a încheiat studiile liceale şi Florea Bogdan, după ce, în scurt timp, a reuşit să-i convingă pe profesori că are o pregătire temeinică la toate materiile pentru a fi înscris în clasa a VIII-a şi să-şi susţină examenul de maturitate.
Studiile universitare le-au croit fiecăruia destine profesionale diferite. Octavian C. Tăslăuanu a urmat cursurile Universităţii din Bucureşti, unde, după cum va mărturisi mai târziu: „… era ordine şi disciplină, … exista reputaţia că se învaţă carte…”. Nu la mult timp după absolvirea cursurilor universitare, Octavian C. Tăslăuanu a fost numit în funcţia de secretar al Consulatului General al României la Budapesta, o misiune dificilă, despre care el nota: „… trebuia să mă lupt acum cu trecutul Imperiului Habsburgic, cu mecanismul complicat al diplomaţiei europene şi cu conflictele interne ale unei monarhii poliglote…”.
Începând cu anul 1903, la Budapesta, O.C. Tăslăuanu a început o intensă activitate la revista „Luceafărul”, care, din anul 1906, va apărea la Sibiu, fiind subintitulată „Revistă săptămânală pentru literatură, artă şi politică”. În paginile acestei reviste, au fost publicate numeroase articole ce tratau probleme majore ale timpului, în care se regăseau frământările şi doleanţele românilor ardeleni.
După cum nota Octavian C. Tăslăuanu, „Luceafărul” „… a fost amvonul tinerei generaţii a Ardealului, care a propovăduit, prin scris, ideea unităţii neamului…”. Ideile încărcate de un înalt spirit patriotic pe care le promova în paginile acestei reviste l-au călăuzit pe strălucitul fiu al Bilborului până la împlinirea măreţului ideal, şi anume crearea României Mari, pentru care, după cum nota el: „… am luptat şi noi cât ne-au ajuns puterile…”.
Într-un domeniu cu totul diferit de cel al lui Octavian C. Tăslăuanu şi-a desfăşurat activitatea Florea Bogdan. După examenul de Bacalaureat, el a optat pentru profesia de inginer, înscriindu-se la Universitatea Politehnică din Budapesta, după absolvirea căreia a obţinut titlul de inginer universal. În capitala Ungariei, el frecventa Societatea „Petru Maior”, loc de întâlnire a studenţilor ardeleni, unde, printre altele, erau abordate probleme stringente legate de soarta şi perspectivele românilor aflaţi sub stăpânire străină.
După absolvirea Facultăţii Politehnice din Budapesta, el a lucrat un timp ca specialist în cadrul Serviciului Hidrotehnic din Debreţin, apoi s-a stabilit în Reghin, unde şi-a deschis un birou tehnic, în cadrul căruia a lucrat ca expert cadastral, fiind angrenat şi în numeroase lucrări de proiectare a unor edificii publice.
După izbucnirea Primului Război Mondial, în anul 1914, în Transilvania a început procesul de mobilizare a rezerviştilor, printre care se aflau şi Octavian C. Tăslăuanu şi Florea Bogdan. Ambii făcuseră studii militare în străinătate. O.C. Tăslăuanu îşi satisfăcuse stagiul militar la Trieste, apoi a urmat Şcoala de Voluntari obţinând gradul de sublocotenent, iar Florea Bogdan a urmat cursurile Şcolii Militare din Praga.
Viaţa lor a luat un nou curs odată cu încorporarea lor în armata austro-ungară, fiind trimişi pe frontul din Galiţia, unde au cunoscut urgia războiului, cu toate nenorocirile lui, dar şi inutilitatea şi absurdul luptei pe care trebuiau s-o ducă pentru apărarea intereselor asupritorilor românilor ardeleni.
Soarta a făcut ca amândoi să fie răniţi în timpul luptelor şi trimişi pentru recuperare: Florea Bogdan la Bistriţa, iar O.C. Tăslăuanu la Sibiu, apoi la băile din Mehadia. Evenimentele ce au urmat după perioada de spitalizare reprezintă, pentru fiecare, frământări şi eforturi pentru a găsi calea spre împlinirea dorinţei lor de a renunţa la a mai sluji ca ofiţeri în armata străină şi ostilă intereselor românilor. În acest scop, fiecare şi-a conceput câte un plan de evadare şi de trecere a graniţei pentru a ajunge în România, dar realizarea unui asemenea plan nu era lipsit de dificultăţi şi numeroase riscuri.
Deşi erau conştienţi de acest lucru, cei doi foşti ofiţeri în armata austro-ungară erau hotărâţi să treacă graniţa în România pentru a-şi împlini dorinţa de a se pune la dispoziţia autorităţilor române spre a-şi sluji Patria. Iată ce mărturisea Florea Bogdan rudelor sale din Năsăud, pe care le vizitase după ce a părăsit spitalul în care fusese internat: „… Voi trece munţii dincolo, în România… Vreau să lupt pentru cauza noastră, a românilor, şi nu pentru cei care ne prigonesc de veacuri aici, pe pământul Daciei străbune…”.
Punându-şi planul în aplicare, Florea Bogdan a ajuns în Bucovina, unde se aflau trupe ruseşti. Pe parcursul interviurilor, el a declarat comandanţilor că a ajuns acolo în mod voluntar, nesilit de nimeni şi că este animat de „dorul de a scăpa de urgia şovinistă maghiară, hotărât să lupte din toate puterile şi pe toate căile pentru împlinirea idealului nostru naţional…”.
În ciuda tuturor dificultăţilor şi a pericolelor ce puteau să apară la tot pasul, Florea Bogdan, ajutat de prieteni de nădejde, a reuşit să treacă graniţa, devenind, aşa cum nota el, „refugiat, incognito, în România”. În Bucureşti, el a solicitat Ministerului de Război să fie primit ca voluntar în Armata Română, care urma să intre în război contra Austro-Ungariei. După ce a oferit informaţii importante despre acţiunile armatei maghiare, în care el slujise temporar, Florea Bogdan a primit însărcinări importante în cadrul Marelui Stat Major al Armatei Române, misiuni pe care le va îndeplini cu multă responsabilitate şi cu un înalt simţ patriotic. El le-a declarat superiorilor săi: „Eu vreau să vă arăt că n-am venit nici să mă căpătuiesc, nici să-mi scap viaţa, ci am venit să mă pun în slujba Neamului Românesc, pentru împlinirea visului nostru strămoşesc…”.
În mod similar s-au petrecut lucrurile şi cu Octavian C. Tăslăuanu, care, după ce a trecut graniţa, fericit că se afla pe teren românesc, nota în jurnalul său: „Sunt în Ţara Românească, dar trăiesc cu sufletul tot în Ardeal şi aştept…, aştept mereu să aud goarnele sunând şi să mă întorc, viu sau mort, acasă în România Mare…”. Această dorinţă a sa avea să se îndeplinească după luptele purtate de Armata Română cu mari sacrificii şi multe jertfe.
În Bucureşti, O.C. Tăslăuanu a participat la numeroase întâlniri şi acţiuni ce vizau intrarea României în război alături de Antanta, pentru eliberarea Ardealului. Despre intenţiile cu care venise în capitala României, el a publicat o scrisoare în ziarul „Dimineaţa”, în care, printre altele, afirma: „… Am venit în Regat ca să formăm toţi românii o singură armată, cu un singur suflet şi un singur gând: zdrobirea duşmanilor noştri de veacuri…”.
Pentru a face cunoscute condiţiile vitrege şi tragismul luptelor la care a participat pe frontul din Galiţia, Octavian C. Tăslăuanu a reuşit să publice, la Bucureşti, cartea „Trei luni pe câmpul de război”, având subtitlul „Ziarul unui român, ofiţer în armata austro-ungară, ce a luat parte cu glotaşii români din Ardeal la luptele din Galiţia”. Această lucrare reprezintă un adevărat jurnal de război, iar autorul ei poate fi considerat un precursor al prozei de război din literatura română. Cartea a fost tradusă în limbile franceză şi engleză.
Deşi la nivelul conducerii Armatei Române existau anumite rezerve şi neîncredere în legătură cu primirea în rândurile ei a foştilor ofiţeri români ce slujiseră în armata austro-ungară, în cele din urmă, Octavian C. Tăslăuanu a reuşit să-şi vadă împlinit visul de a fi înrolat ca voluntar pentru a fi alături de cei ce luptau pentru eliberarea Ardealului. Treptat, datorită modului exemplar în care îşi îndeplinea misiunile încredinţate, el a ajuns să ocupe posturi de mare răspundere în Armata Română. Lui i s-au încredinţat misiuni importante, mai întâi la Serviciul de Informaţii al unei divizii, pe Valea Trotuşului, apoi la Corpul 4 Armată din Oneşti, ca şef al acestui serviciu.
Din perspectiva acestor funcţii, O.C. Tăslăuanu a putut cunoaşte în detaliu lungul drum al durerii prin care au trecut ostaşii români în teatrele de operaţii din întreaga Ţară. Cunoscând limba maghiară, el a coordonat o serie de misiuni, culegând informaţii despre inamic, multe dintre acestea provenind de la prizonieri sau de la dezertori din armata austro-ungară. El a organizat grupe pentru incursiuni în spatele frontului inamic, contribuind astfel la anihilarea multor acţiuni ostile şi la reuşita luptelor românilor.
Octavian C. Tăslăuanu a fost martorul unor încleştări pe viaţă şi pe moarte dintre ostaşii români şi trupele inamice, cum au fost cele din iulie 1917, în apropiere de Focşani, pe Valea Caşinului, Oituz, Grozăveşti ş.a., despre care nota în carnetul său de însemnări zilnice: „Sunt cele mai cumplite zile din istoria modernă a poporului nostru. Trebuie să murim sau să învingem…”. În cele din urmă, datorită abnegaţiei şi eroismului dus până la jertfa supremă, victoria a fost de partea ostaşilor români.
Datorită calităţilor sale şi ca urmare a experienţei valoroase dobândite, precum şi a rezultatelor excepţionale obţinute în misiunile încredinţate, Octavian C. Tăslăuanu, alături de alţi români patrioţi, a făcut parte din Comitetul Naţional al Românilor Emigranţi din Austro-Ungaria, constituit în 25 februarie 1918, iar în luna octombrie a aceluiaşi an, a fost numit şeful Serviciului Special de Informaţii Politice şi de Propagandă pentru Ardeal şi Bucovina.
Îndatoririle complexe din cadrul acestui serviciu, precum şi ritmul alert al evenimentelor l-au împiedicat pe O.C. Tăslăuanu să ajungă la Alba-Iulia la 1 Decembrie 1918, dar cu sufletul său, încărcat de o mare bucurie, a fost prezent acolo. Într-o scrisoare adresată prietenului său, Sextil Puşcariu, el mărturisea: „Am satisfacţia sfântă de a ne vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat şi noi cât ne-au ajuns puterile…”.
Ca o recunoaştere a meritelor sale în întreaga sa activitate şi în lupta pentru idealul unităţii noastre naţionale, la 1 Decembrie 1918, O.C. Tăslăuanu a fost ales membru al Marelui Sfat Naţional din Ardeal, iar la primele alegeri parlamentare din noiembrie 1919, a fost ales deputat de Tulgheş.
Urmându-şi cu consecvenţă idealul său de a sluji interesele Ţării, Florea Bogdan a intrat în rândurile Armatei Române conştient de menirea pe care o avea, şi anume de a milita cu fermitate pentru împlinirea idealului de unire a românilor. Lui i s-au încredinţat misiuni importante pe fronturile din zona centrală a Ardealului, misiuni în care şi-a dovedit calităţile de abil strateg militar. În îndeplinirea misiunilor primite, l-au ajutat atât cunoaşterea zonelor de acţiune, cât şi cunoaşterea limbii maghiare, prin intermediul căreia a putut culege informaţii preţioase atât de la localnici, cât şi de la prizonierii unguri.
Locotenentul Florea Bogdan a avut însărcinări importante în cadrul unui centru de informaţii şi contraspionaj în zona Borsecului, pentru a descoperi punctele de observare ale inamicului şi, la nevoie, de a le anihila.
El a coordonat acţiuni importante în zonele Tulgheş - Bistricioara - Capu Corbului, iar după atacul ucigător al inamicului instalat pe Dealul Runcului asupra trupelor române, ce înaintau dinspre Secu, a reuşit să ajungă în spatele inamicului şi, în urma unor lupte crâncene, a ajuns la Topliţa, unde s-a instalat Cartierul General al Diviziei a 14-a, cu sediul în Castelul Urmanczy. Au urmat luptele de pe Văile Mureşului şi Gurghiului, unde Florea Bogdan a organizat incursiuni şi explorări în spatele frontului inamic, precum şi alte misiuni periculoase, în care şi-a riscat viaţa, dar niciodată nu a renunţat la îndatoririle sale de militar.
În condiţiile în care Cartierul General al Armatei Române a fost nevoit să se instaleze la Iaşi, Florea Bogdan a avut de îndeplinit misiuni importante, şi anume: ţinerea la zi a hărţilor cu situaţia de pe toate fronturile, culegerea de informaţii de la prizonierii de război, având şi rolul de translator pentru limbile maghiară şi germană.
În „Memoriile” sale, Florea Bogdan evocă evenimente relevante din perioada în care a fost detaşat pe lângă armata rusă, descriind modul defectuos în care ruşii, în calitate de aliaţi, au acţionat pe sectoarele de front care le-au fost repartizate, lăsându-i pe români să înfrunte singuri un inamic puternic, ce ocupase o mare parte din teritoriul României. Iată ce nota locotenentul Florea Bogdan: „… De regulă, nemţii atacau unde frontul era ocupat de ruşi, care la prima ciocnire se retrăgeau, părăseau frontul, nu opuneau rezistenţă, deşi toată Moldova era plină de ruşi…”.
Un episod emoţionant îl reprezintă cel în care, într-una din zile, a avut ocazia s-o întâlnească pe Regina Maria, care era cuprinsă de îngrijorare din cauza situaţiei critice în care se aflau soldaţii români în teatrele de operaţii. Bun cunoscător al situaţiei reale de pe toate fronturile, în calitate de coordonator al Serviciului de Informaţii, Florea Bogdan a încercat să-i înlăture îngrijorările Reginei, spunându-i: „… Nu-i niciun motiv să descurajăm…, când se va termina războiul, noi… vom intra triumfători în Bucureşti şi Alba-Iulia, unde vă vom încorona ca Regina tuturor românilor…”.
De adevărul acestor cuvinte profetice avea să se convingă Regina României după înfăptuirea actului Marii Uniri, când Suverana, într-un adevărat testament, îşi exprima bucuria de a vedea Ţara întregită, pe care şi-o dorea să stea veşnic îmbelşugată şi falnică, alături de celelalte naţiuni. Pentru realizarea acestui deziderat a fost nevoie de lupte dârze şi multe sacrificii. Regina Maria era convinsă că singura salvare pentru Ţară era victoria. Iată ce nota ea în jurnalul său de război: „… Refuz să mă las înfrântă până nu mi s-a smuls şi ultima fărâmă de speranţă…”.
Într-adevăr, după multe episoade tragice în diverse bătălii, situaţia de pe fronturi s-a schimbat în favoarea Armatei Române, în cadrul căreia fusese înrolat şi un corp de voluntari, recrutaţi din lagărele de prizonieri. Florea Bogdan a fost iniţiatorul unei moţiuni, adresate Regelui Ferdinand, prin care se solicita ca eliberarea Ardealului să constituie prioritatea acţiunilor armatei noastre, fapt ce s-a realizat prin acţiunile militare ulterioare.
Ca urmare a luptelor purtate de Armata Română, cu curaj, abnegaţie, dar şi cu multe sacrificii, teritoriul României a fost eliberat, creându-se condiţii favorabile pentru înfăptuirea idealului mult visat, şi anume Unirea tuturor românilor.
Atât Octavian C. Tăslăuanu, cât şi Florea Bogdan au trăit bucuria de a vedea România în graniţele ei fireşti. În întreaga lor activitate, atât ca militari cât şi în viaţa civilă, ei au dovedit un înalt simţ al datoriei şi al răspunderii, multă fermitate, disciplină şi calităţi organizatorice deosebite, dar şi un înalt spirit patriotic.
Ca o recunoaştere a meritelor şi a contribuţiei lor la înfăptuirea Statului Naţional Unitar Român, la primele alegeri din anul 1919, atât O.C. Tăslăuanu, cât şi Florea Bogdan au fost aleşi deputaţi în primul Parlament al României Mari şi realeşi în anul 1926. În anul 1920, O.C. Tăslăuanu a deţinut funcţia de ministru al Comerţului şi Industriei, după care, o scurtă perioadă, ministru al Lucrărilor Publice. Dezamăgit de politica promovată de Regele Carol al II-lea, el a părăsit viaţa politică, dedicându-se scrisului.
Bogata sa activitate literară, concretizată în mai multe volume de memorialistică şi publicistică, s-a bucurat de o înaltă apreciere. Ca o recunoaştere a meritelor sale în acest domeniu, Octavian C. Tăslăuanu a deţinut, din anul 1919, funcţia de vicepreşedinte al Societăţii Scriitorilor Români.
În „Memoriile” sale, Florea Bogdan evocă evenimentele trăite de el în anii de după realizarea Marii Uniri. El a fost politicianul care a înfiinţat în Ardeal Partidul Poporului. În calitate de preşedinte al acestui partid, el a susţinut în Parlament doleanţele celor nevoiaşi şi, conform propriilor sale mărturisiri, el a fost „… promotorul Reformei Agrare şi membru în comisia ce hotăra asupra amendamentelor…”.
Înţelegând rolul pe care îl poate avea presa în promovarea unor idei şi proiecte în folosul celor mulţi, Florea Bogdan a înfiinţat ziarul „Glasul Poporului”, pe care l-a susţinut timp de 8 ani. Datorită rezultatelor remarcabile obţinute şi datorită calităţilor sale de bun organizator în toate acţiunile întreprinse, el a fost ales prefect al judeţului Mureş, câştigând deplină încredere în cadrul bătăliilor dintre reprezentanţii diferitelor formaţiuni politice, dar şi în cadrul Partidului Poporului, din care făcea parte, partid ce-şi întemeia programul pe Muncă, Cinste şi Legalitate.
După demiterea sa din funcţia de prefect, Florea Bogdan avea să noteze: „… Dezgustat de politica deşănţată ce se ducea în Ţara noastră, îmi vedeam de ingineria mea, de moşioara moştenită în comuna Fărăgău, de librăria şi de tipografia mea din oraşul Reghin şi mai ales de ziarul meu „Glasul poporului” … prin care biciuiam toate partidele guvernamentale, apărând cinstea şi legalitatea…”.
Se poate constata că şi atunci oamenii cinstiţi nu puteau rezista în funcţii importante în cadrul comunităţii, din cauza şantajelor şi înscenărilor puse la cale de indivizi corupţi, avizi de putere. Pe Florea Bogdan îl caracteriza integritatea morală şi corectitudinea în îndeplinirea îndatoririlor ce-i reveneau. Crezul său este exprimat succint în cuvintele ce prefaţează „Memoriile” sale, publicate în anul 2014: „Călăuză în viaţă mi-a fost credinţa în Dumnezeu şi credinţa în glia străbună”. Pe placa comemorativă, aşezată pe casa din Reghin, în care a locuit, se menţionează că el a fost „… luptător pentru unitatea Poporului Român, membru al ASTREI, ctitor al primului liceu românesc din Reghin, deputat şi fost prefect al Judeţului Mureş”.
În epilogul la „Memoriile” scrise de Florea Bogdan, nepoata sa, Rodica Bogdan, cea care s-a preocupat de publicarea acestora, a subliniat în câteva cuvinte simple, dar edificatoare, calităţile bunicului său: „Bunicul meu a fost un om minunat, cu o viaţă tumultuoasă închinată ţării şi familiei lui…”.
Ca o recunoaştere a meritelor în calitatea sa de militar, lui Florea Bogdan i s-a conferit, în 11 mai 1918, „Coroana României”, cu spade, în gradul de Cavaler, de către Ministerul de Război, iar în 25 mai 1936, medalia „Ferdinand I”, cu spade pe panglică, acordată prin Decretul emis de Regele Carol al II-lea.
Chiar dacă au cunoscut dezamăgiri în viaţa politică, atât Octavian C. Tăslăuanu, cât şi Florea Bogdan s-au bucurat de înalte şi binemeritate aprecieri pentru îndelungata lor activitate depusă pentru prosperitatea României. Ei fac parte din acea elită a intelectualilor ardeleni care şi-au dedicat viaţa slujirii Ţării, militând pentru împlinirea idealului sacru al tuturor românilor - unirea lor într-un stat liber şi demn în rândul celorlalte state ale Europei.