Partea a doua a Postului Mare: Duminicile Sfinţilor Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca

După ce în primele două duminici ale Postului au fost întăriţi în credinţa ortodoxă, iar în a treia duminică şi în Săptămâna a IV-a au venerat Crucea, candidaţii la cel de-al „doilea Botez” - Pocăinţa - îşi vor continua parcursul până în Săptămâna a VI-a (a Floriilor), punctându-l cu două duminici consacrate unor modele vii ale vieţii duhovniceşti. Aceste două praznice sunt apropiate atât în ce priveşte originea, cât şi funcţia şi tema lor, astfel că pot fi privite împreună.

Duminica a patra din Postul Mare, a Sfântului Ioan Scărarul

Sfântul Ioan Sinaitul (579-649) este cunoscut mai bine sub numele de Scărarul, după magnifica sa operă intitulată Scara dumnezeiescului urcuş (p. 47). Cartea este structurată în 30 de Cuvinte (capitole), asemenea unor trepte ale unei scări care urcă, pe cei ce o urmează, de la cele mai de jos la cele mai înalte (p. 49). Autorul descriind urcuşul ca trecând prin 30 de trepte, s-a gândit cu deosebire la cei treizeci de ani de viaţă ai Mântuitorului dinainte de începerea activităţii publice (a se vedea finalul Cuvântului XXX, p. 380; în prezentul articol am folosit versiunea tradusă din greceşte de marele nostru părinte Dumitru Stăniloae în Filocalia numărul 9, ediţia 2007, editura Humanitas).
Dintre toate lecturile patristice, cea a Scării Sfântului Ioan Scărarul e, desigur, cea mai importantă şi mai specifică Postului Mare; călăuza discernământului ce trebuie să însoţească făptuirea tuturor virtuţilor. Opera aceasta apare drept floarea literaturii duhovniceşti bizantine şi sinteza cea mai desăvârşită a literaturii ascetice. Nimeni nu s-ar putea angaja în lupta împotriva patimilor fără a lua drept călăuză această comoară a ştiinţei duhovniceşti. De aceea, prăznuirea Sfântului Ioan Sinaitul sau Scărarul, celebrată în mod normal pe 30 martie, a fost transferată în Triod (cartea fundamentală folosită de Biserică timp de 10 săptămâni înainte de Paşti), prăznuindu-se a doua oară şi în Duminica a patra din Postul Mare. Scara se limitează deliberat la „făptuire”, intrând însă pe ultimEle sale trepte (XXVIII - XXX) şi în domeniul rugăciunii curate şi contemplaţiei. Obiectul şi capătul ei este îndumnezeirea şi pătrunderea în Taina Treimii graţie virtuţilor dobândite în viaţa practică. Scara nu-l îndeamnă pe începător doar să privească spre culmi, ci îi dă şi mijloacele concrete de a ajunge acolo în cadrul unei antropologii întemeiate pe conlucrarea constantă între Dumnezeu şi om. Or „natura” şi „harul” fiind cel mai adesea strâns împletite, adevăratul scop al Scării constă în a-i da creştinului instrumentele necesare pentru a putea discerne între ceea ce vine de la Dumnezeu, ceea ce vine de la demoni sau ceea ce ţine de natura umană. „Înţelegere sigură a voii lui Dumnezeu în toată vremea, în tot locul şi în orice lucru” (Scara XXVI, 1), discernământul sau dreapta socotinţă e „izvorul, rădăcina, capul şi legătura oricărei virtuţi”. Împletită cu cateheza scripturistică şi imnografică, lectura Scării în timpul Postului Mare desăvârşeşte învăţătura duhovnicească a Triodului adăugându-i dimensiunea indispensabilă a discernământului. Descriind patimile şi virtuţile, ea îi dă elementele fundamentale care fac din „făptuire” o adevărată ştiinţă duhovnicească. Căci a practica virtutea sau a „posti cu ştiinţă” nu înseamnă în ultimă instanţă nimic altceva decât de a împlini cu discernământ faptele trupeşti.
Acest tratat plin de ştiinţă şi fineţe nu putea fi redactat decât de cineva care făcuse el însuşi experienţa a ceea ce scria. Astfel, prin această prăznuire s-a socotit şi s-a evidenţiat faptul că Sfântul Ioan Scărarul realizează el însuşi parcursul acestei scări, fiind, prin urmare, el însuşi Scara şi modelul viu al ştiinţei duhovniceşti: „Întărind ca nişte trepte virtuţile, spre cer te-ai suit, cu adevărat lumi¬nând prin dreapta-credinţă din adâncul cel nemăsurat al privirii la cele de sus, biruind toate pândirile demonilor, şi păzeşti pe oameni, Ioane, scara virtuţilor; şi acum te rogi să se mântuiască robii tăi”.
Luptând „după legile” ascezei, Sfântul Ioan Scărarul şi-a mistuit plăcerile şi patimile dobândind curăţia şi odihna fără de sfârşit a nepătimirii. Prin puterea Duhului Sfânt s-a făcut stăpân peste trupul său şi a înecat pe demoni în lacrimile sale, ajungând pe aripile rugăciunii, până la lumina duhov¬nicească a contemplaţiei, ca apoi „să lumineze lumea” prin învăţătura sa şi să-şi „hrănească” ucenicii cu „roadele înfrânării”. Experienţa sa duhovnicească l-a făcut în stare nu numai să-i îndrume pe ceilalţi pe calea ascezei, dar şi să îndepărteze orice erezie cu „toiagul dogmelor”. Reunind, aşadar, toate virtuţile în viaţa sa exemplară ce se poate deduce din lectura Scării sale, Sfântul Ioan Scărarul apare drept modelul monahului şi al ştiinţei duhovniceşti în care suntem iniţiaţi în timpul Postului Mare de cateheza imnologică, de regulile postului şi rânduiala slujbelor. Venerându-l, contemplăm monahul desăvârşit, aşa cum ar trebui să devină fiecare, dacă ar realiza aşa cum se cuvine învăţămintele Triodului. Chiar şi numai evocarea virtuţilor sale e un prilej de prăznuire şi de bucurie pentru toţi credincioşii deveniţi monahi în timpul Postului Mare.

Duminica a cincea din Postul Mare, a Sfintei Maria Egipteanca

„Astăzi este zi de sărbătoare, care cheamă toate adunările isihaştilor la dănţuire duhovnicească, la masă şi mâncare de viaţă nestricăcioasă.” Sfântul Sofronie (†638), Patriarhul Ierusalimului, autorul faimoasei biografii Viaţa Sfintei Maicii noastre Maria Egipteanca, prin caracterul ei exemplar şi sugestiv, a făcut din Maria Egipteanca una din sfintele cele mai populare al Bisericii Ortodoxe. Cultul ei e atestat înainte chiar de difuzarea Vieţii scrise de Sofronie şi prima menţiune explicită a prăznuirii sale în manuscrise, în Duminica a V-a din Postul Mare, urcă în secolul XI. Insistenţa Patriarhului Sofronie asupra păca¬telor Mariei şi a caracterului nestăpânit al patimii sale, care întunecă cu totul în ea orice facultate raţională şi o împinge în ciuda ei spre păcat, permitea punerea cu atât mai mult în valoare a caracterului surprinzător şi miraculos al convertirii ei. De îndată ce a înţeles semnul dumnezeiesc care o împiedica să intre în biserică pe urmele bărbaţilor pe care-i dorea, a şi dobândit prin harul lui Dumnezeu conştiinţa păcatului ei; Maria realizează fără să mai aştepte „răsturnarea” radicală a fiinţei pe care o pretinde pocăinţa (metanoia), plecând în deşert şi ducând aici o viaţă de penitenţă şi asceză, a cărei maximă severitate era pe măsura freneziei desfăşurate de păcat.
Exemplul Mariei permitea imnografilor să extragă o mulţime de lecţii duhovniceşti pentru credincioşii angajaţi pe calea pocăinţei, şi îndeosebi cu privire la caracterul radical al întoarcerii şi răsturnării conduitei reali¬zate de pocăinţă (metanoia). Ei exprimă această răsturnare prin cupluri antinomice şi sintetice, după modelul procedeului stilistic extrem de uti¬lizat în imnografia bizantină în tot ce priveşte patima şi mântuirea, şi care prezintă mântuirea drept vindecare a asemănătorului prin asemănător: vindecarea întâiului Adam de cel de-al doilea Adam (Hristos), nimicirea morţii prin moarte, a patimii prin Pătimire etc.. „Cea care pe mulţi i-a prins cu undiţa trupului, cu ochii şi, pentru o scurtă plăcere, i-a făcut mâncare diavolului, a fost pescuită cu tot ade¬vărul de dumnezeiescul har al cinstitei Cruci, făcându-se ea preadulce mâncare lui Hristos.”
Aşa cum Crucea „răstoarnă polii” timpului, atunci când este actualizată de căinţa unită cu asceza, tot aşa operează şi răsturnarea polilor modului existenţei umane făcând-o să treacă de la patimă la virtute. Prin căinţă, Maria s-a făcut, din desfrânata care era, mireasă a lui Hristos. Odinioară pricină de cădere pentru mulţi, graţie răsturnării căinţei ea devine un adevărat soare ce călăuzeşte acum pe mulţi spre mântuire. „Puterea Crucii Tale, Hristoase, a făcut minune; că şi cea care mai înainte era desfrânată s-a nevoit cu nevoinţă pustnicească. De unde şi lepădând neputinţa [firii femeieşti], vitejeşte a stat împotriva diavolu¬lui. Pentru aceasta, luând şi răsplata biruinţei, se roagă pentru sufletele noastre.”
Această trecere de la o extremă la alta prin virtutea căinţei active a făcut din Maria Egipteanca un model pentru toţi monahii şi penitenţii, mai cu seamă în Postul Mare când trebuie să o imităm şi să plecăm „în pustie” pentru a ne curăţi de patimi prin luptele ascezei.
Sfânta Maria Egipteanca apare mai cu seamă drept exemplul eficacităţii şi puterii ascezei, capabile să dea căinţei întreaga sa strălucire şi să restaureze fiinţa umană căzută din demnitatea ei adamică (paradisiacă): ,,Neştiind dumnezeieştile porunci, cinstită, ai întinat chipul cel dumne¬zeiesc; dar prin dumnezeiască purtare de grijă iarăşi te-ai curăţit îndumnezeindu-te, cuvioasă, prin faptele tale cele de sfinţenie”. Isprăvile ascetice ale Mariei au ridicat-o la treapta cetelor îngereşti şi au făcut din ea un „înger în trup”, în ciuda slăbiciunii legate de firea ei.
Ca şi Sfântul Ioan Scărarul, ea este o condensare vie a tuturor virtuţilor, de data aceasta însă în măsura în care ele fac să înflorească metanoia: „Vânările sufletului şi patimile trupului le-ai tăiat cu sabia postului; păcatele gândului cu tăcerea sihăstriei le-ai înecat; şi cu curgerea lacri¬milor tale ai adăpat toată pustia şi ne-ai odrăslit nouă roadele pocăinţei; pentru aceasta cinstim pomenirea ta, cuvioasă”.
Duminicile Sfinţilor Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca au, aşadar, aceeaşi funcţie. Ele propun credincioşilor, care se apropie de capătul efor¬turilor lor, modele vii, ,,icoane” ale vieţii duhovniceşti privite după cele două dimensiuni esenţiale ale sale: înfrânarea (Ioan Scăra¬rul) şi căinţa (Maria Egipteanca). Ne putem întreba dacă nu cumva în planul funcţional şi al echilibrului duhovnicesc al Triodului aceste prăznuiri nu şi-ar fi avut locul mai degrabă la începutul Postului Mare. Intervenţia lor după prăznuirea Crucii, când se pregăteşte de departe Sâmbăta lui Lazăr şi Duminica Floriilor, trezeşte râvna credincioşilor, arătându-le că virtuţile la care sunt chemaţi nu sunt idealuri abstracte, ci au fost efectiv realizate de sfinţi.
În fine, Duminicile Sfinţilor Ioan Scărarul şi Maria Egipteanca propun modele vii ale vieţii în Hristos potrivit celor două modalităţi esen¬ţiale ale acesteia: asceza şi căinţa. Prin urmare, este lucru potrivit ca să fim părtaşi dinainte, în timpul Postului Mare, atât la moartea, cât şi la Învierea Lui Hristos: „În fiecare zi să prăznuim prin omorârea patimilor învierea virtuţilor imitând pe Domnul”. Amin.
(Bibliografie: ieromonah Makarios Simonopetritul, Triodul explicat, Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis, Sibiu, 2008, pp. 162-163; 350-356; 380)