Postul - o cale de cunoaştere

Luni, 15 martie, vom începe, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele şapte săptămâni de aleasă pregătire în vederea curăţirii sufleteşti şi trupeşti, pentru Marele Praznic al Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, anul acesta, în Biserica Ortodoxă, pe data de 2 mai. În cele ce urmează, am pregătit pentru dumneavoastră un fragment inedit care merită citit şi aplicat. Iată-l:
„Omul cât trăieşte se nevoieşte şi nevoinţa lui o pune în legătură cu Dumnezeu. Cuvântul nevoinţă vine de la nevoie. Nevoia vine din partea omului care trebuie să se întâlnească cu Dumnezeu, să devină prieten cu Dumnezeu. Nevoinţa nu înseamnă numai un efort ascetic susţinut, constant, care-şi propune curăţirea de patimi, de egoism, pentru întâlnirea cu Dumnezeu, nevoinţa este o stare, un fel de a trăi. Nevoinţă înseamnă şi înfăptuirea acelor lucruri pe care nu ni le dorim a le face, nu ne plac; ne - voinţă.
Omul trebuie să se înfrâneze de la tot felul de lucruri; trebuie să-şi impună anumite restricţii care nu-i plac iniţial, dar care ulterior îi aduc foarte mare bucurie. Este această luptă între plăcere şi durere. Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) expune foarte limpede că «de câte ori omul trăieşte în plăcere, acesteia îi urmează durerea», dar de câte ori omul îşi asumă durerea, adică luptă cu patimile, luptă care nu este plăcută, urmează după aceea bucuria, bucuria întâlnirii cu Dumnezeu, bucuria cea adevărată, bucurie care nu piere. Deci, nevoinţa înseamnă să facem lucrurile pe care nu le-am vrea, care nu ne-ar plăcea, dar care ne aduc, într-adevăr, foarte multă bucurie; fapte pe care înţelegându-le, pe măsură ce le lucrăm, ele ne deschid orizonturi noi şi o bucurie sufletească la care nici nu ne-am gândit vreodată. De obicei ne dorim ceea ce ne creează confort, comoditate.
A te nevoi înseamnă să le vrei pe celelalte care nu te aruncă în comoditate, nu te instalează în confort. A te nevoi înseamnă să te lupţi cu această tentaţie a plăcerii imediate, a plăcerii foarte concrete, dar care ne lasă foarte multă amărăciune până la urmă.
Nevoinţa luptă cu strădania de a alege din start ceea ce trebuie, adică nu a alege satisfacţia aceea imediată, ci înţelegând rostul efortului; de fapt, noi ne apropiem de Dumnezeu, ne hrănim mai mult cu ceea ce durează şi ne umple infinit, ne dă sens. Nevoinţa duce la întâlnirea cu Dumnezeu, dacă e făcută în chip curat şi atunci mai mare sens decât acesta nu poate exista, decât întâlnirea cu Dumnezeu.
Comuniunea cu Dumnezeu, părtăşia cu Dumnezeu este, de fapt, scopul tuturor actelor liturgice. Această întâlnire cu Dumnezeu este ţelul omului pe acest pământ. Toţi oamenii se îndreaptă spre întâlnirea cu Dumnezeu, indiferent dacă s-au angajat sau nu în această direcţie. Întâlnirea cu Dumnezeu este imposibil de evitat; este singura certitudine din existenţa noastră, pentru că după moarte urmează această întâlnire, numai că vom vedea dacă ne recunoaştem în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu se recunoaşte în noi.
Apropierea noastră de Dumnezeu se vede după măsura bunătăţii noastre, a iubirii pe care o emanăm, pe care o împărtăşim. A fi cu Dumnezeu nu este doar acolo, dincolo, a fi cu Dumnezeu, prietenia cu Dumnezeu se întâmplă încă din viaţa de aici; iadul sau raiul le trăim încă de pe pământ. Atunci când omul îşi doreşte, se nevoieşte, se angajează într-un mod conştient, programatic, în această luptă de despătimire, de eliberare de egoism, el deja începe să se îndrepte spre Dumnezeu, să se asemene cu Dumnezeu în darurile sau calităţile pe care Dumnezeu le are: dragostea, mila, bunătatea, răbdarea. Îl întâlnim pe Dumnezeu şi Îl simţim în inima şi în viaţa noastră cu cât avem mai multe calităţi comune cu Dumnezeu. Aceasta este şi veşnicia şi de-acolo Dumnezeu nu ne exclude în urma unei judecăţi dramatice, ci acolo avem ceva comun cu El, rămânem cu El, dacă nu, ne excludem de la sine.
A-L simţi şi a-L întâlni pe Dumnezeu în viaţa noastră, nu se realizează numai din împrejurările vieţii: necazuri, rugăciuni fierbinţi cu lacrimi - motive exterioare care ne forţează cumva să-L căutăm şi să-I simţim ajutorul -, a fi prieten cu Dumnezeu, a te întâlni cu Dumnezeu este în urma acestei eliberări personale, eliberări de sinele nostru şi atunci nevoinţa, postirea devin calea, mijlocul nostru de a ajunge la întâlnirea cu Dumnezeu.
Pe noi oamenii întotdeauna Dumnezeu ne priveşte ca fiinţă duală, trup şi suflet, de aceea şi Dumnezeu a luat chip de om cu Trup şi Suflet. Este foarte important să aliniem şi partea fizică a făpturii noastre la spirit. Sfântul Apostol Pavel ne spune că este o luptă între trup şi duh; trupul pofteşte împotriva duhului (Galateni 5, 17).
Nu sunt necesităţi, sunt nişte false trebuinţe - poftele trupului. Ele sunt împotriva duhului, a sufletului nostru. Sufletul doreşte altceva, aspiră spre partea spirituală, spre lucruri mai curate, spre lucruri desăvârşite. Trupul trebuie supus duhului, nu invers, pentru că atunci cădem în animalitate. Trupul nostru trebuie disciplinat foarte mult; strunit.
Însuşi cuvântul post (askisis, în limba greacă), înseamnă exerciţiu. Eu trebuie să-mi exersez viaţa trupească, s-o ţin în control. Cheia postului este exersarea voinţei. Prin post urmărim nu doar o detoxificare fizică, urmărim să dobândim să avem stăpânirea de sine. Renunţând la mâncarea de frupt, de dulce, în anumite perioade de timp, noi ne dorim să devenim mai stăpâni pe simţurile noastre, pe voinţa noastră, pentru că apoi se transferă această stăpânire de sine şi în plan spiritual, asupra mâniei, nerăbdării. Askisis - exerciţiul; postul este un exerciţiu al manifestării noastre depline pe care o avem în viaţa noastră şi prin post învăţăm să facem alegerea corectă în fiecare zi. Postul chiar dacă se încheie, exerciţiul acesta trebuie să continue în fiecare zi, în permanenţă. Permanent suntem supuşi alegerilor şi ca atare, postul ne învaţă, ne aminteşte în permanenţă să facem alegerea corectă, adică între mânie şi blândeţe, între milă şi zgârcenie, între castitate şi desfrânare; există măsura lucrurilor.
Avem mai multe perioade de postire peste an pentru că uităm; uităm ce trebuie să facem şi atunci aceste perioade ne amintesc să ne reorganizăm viaţa, să ne simplificăm traiul şi alegerile şi gândurile. Postul ne induce o stare de veghe, o stare de atenţie. Înfrânarea materială este un ajutor pentru veghea spirituală. De astăzi trebuie; sunt mai atent în relaţia cu celălalt, cu pornirile mele. Ne ajută foarte mult înfrânarea de la mâncare, ne ajută în felul de-a ne purta, de-a ne raporta la ceilalţi; felul de-a gândi, felul de-a trăi realitatea.
Postul - un exerciţiu de control. Nu te poţi controla cu cineva dacă nu ai acest exerciţiu de sine în cele mai mici gesturi. Mâncarea este un gest frecvent; atât de necesar, atât de obişnuit, încât e cu atât mai greu să renunţi la această mâncare obişnuită şi abţinerea ne trezeşte. E o nevoinţă; pentru că n-am vrea. Trupul se obişnuieşte, pofteşte, dar în clipa în care spunem: Nu! - atunci devenim stăpâni pe trupul nostru.
Nu când consumăm pentru că simţim, ci când spunem nu poftei, atunci biruim. Este păcat să asculţi pofta. Când vrei să te apropii de Dumnezeu, partea trupească trebuie spiritualizată. Noi postim de mâncare ca să ne amintim în permanenţă că trebuie să postim de păcate. Dacă postim să arătăm şi fapte contrare păcatelor şi nu doar să ne abţinem de la păcate, ci şi să săvârşim binele. Postul este o stare de bucurie; postim pentru că-L iubim pe Dumnezeu. Adam postea în rai, dar nu era încă în păcat, postul era atunci ascultare de Dumnezeu, bucurie de comuniune cu Dumnezeu.
Concluzionând, într-o frază am putea exprima cele spuse anterior: fiecare, în această perioadă de post ce ne stă înainte, să facem ceva pentru a ne disciplina trupul, cu ajutorul lui Dumnezeu. Amin”.
(Materialul de faţă prezintă fragmente din emisiunea Biserica azi difuzată de televiziunea Patriarhiei Române, Trinitas Tv, în 20 februarie 2018; invitat în emisiune a fost arhimandritul Policarp Chiţulescu, directorul Bibliotecii Sfântului Sinod; Sursa: youtube, Biserica azi. Postul - o cale de cunoaştere)
O poveste… înmurată
Pleacă ursul la pădure Apoi scoate tacticos Să culeagă fragi şi mure, Un butoi de miere gros Dar nu ia la întâmplare Şi-nghite pe săturate Orice mură-i iese-n cale, Mure-n miere înmuiate. Ci le-alege mai zemoase, Ar mai tot mânca, „plăpândul”, Fragede, mari şi frumoase, Dar i-a cam pierit avântul, Dulci la gust şi aromate, Fiindcă burta-i ursulească Proaspete şi parfumate. Gata stă ca să plesnească.
Şade ursul sub umbrar, Mormăind sub cerul clar: - Doamne, tare-s mulţumit Că şi astăzi am postit!
(din cartea Poezii cu iz de filocalii)