PS Părinte Andrei, în vizită în Parohia Păpăuţi

Satul Păpăuţi din comuna Zagon - cândva, până în 1968, comună de sine stătătoare, ba şi cu un sat aparţinător, Comandăul - este situat în partea de est a judeţului Covasna, la poalele vestice ale Munţilor Vrancei. Păpăuţiul este aşezat, la o altitudine de 562 de metri, chiar sub munte, având într-o parte satul Chiuruş, care aparţine de Covasna, staţiunea celor o mie de izvoare, şi în cealaltă Zagonul, centrul de comună.
Denumirea satului, Păpăuţi, este de origine slavo-romana. Încă de acum 400 de ani, în lustra ordonată de principele Gabriel Bethlen, figurau mai multe nume de capi de familie români: Gheorghe Prodan, iobag de demult; Blasiu/Vasile Românul şi văduva lui Bartolomeu Bârsan, iobagi strămoşeşti; Bucur Bătrânul, originar din Ţara Făgăraşului; Andrei Mania, originar din Săcele, Braşov. Documentele româneşti consemnează, în perioada anilor 1829-1835, un număr de 33 de familii de români în Păpăuţi, printre care: Argăseală, Manea, Pop, Munteanu, Popa, Timaru, Seceleanu, Mogoş, Bunea, Râşnoveanu, Morariu, Morogan, Gavrilă, Boroşneu, Olteanu, Uraşu, Covaciu.
Din Păpăuţi, în luna noiembrie a anului 1918, s-a format o delegaţie de români care a participat la Marea Adunare de la Alba-Iulia, delegaţie ce a dus mesajul de Unire al românilor din această localitate cu fraţii de aceeaşi limbă şi credinţă din toată Ţara.
Ei bine, într-un astfel de sat, cu români harnici, vrednici şi iubitori ai gliei străbune şi Neamului Românesc, în care şi astăzi sunt majoritari (într-un procent semnificativ care se apropie de 60 la sută), a sosit duminică, 22 noiembrie 2015, Preasfinţitul Părinte Andrei, Episcopul Covasnei şi Harghitei, aflat aici pentru întâia oară, de la întronizarea din 15 februarie, în vizită pastoral-misionară.
Chiriarhul locului a fost primit la intrarea în sat de tineri călare, care cu semeţie, chipeşi, l-au întâmpinat ca-ntr-o paradă, având asupra lor nelipsitul Tricolor roşu-galben-albastru, simbolul de veacuri şi pentru eternitate al Patriei noastre, România.
Ajuns la Biserica Ortodoxă nouă, cu hramul „Sfânta Parascheva”, ocrotitoarea acestui minunat sat, Preasfinţitul a fost întâmpinat de un sobor impresionant de preoţi, dar şi de poporul dreptcredincios, căruia i s-au alăturat mai târziu şi autorităţile locale. A fost demn de remarcat şi un motiv de bucurie faptul că păpăuţenii au venit într-un număr foarte mare la Sfânta Biserică, având fireşte, în mulţimea care l-a aşteptat cu emoţie pe ierarh, şi oaspeţi dragi, din întreaga zonă a oraşului Covasna, dar şi de peste munte, din sudul judeţului, din Buzaiele Ardelene, cum mai este cunoscut acel spaţiu.
După Sfânta Liturghie Arhierească, PS Părinte Andrei a rostit un ziditor cuvânt de învăţătură, din care am spicuit pentru dumneavoastră, cititorii fideli şi dragi ai „Condeiului ardelean”: „… Şi cugeta el într-una zicând: Ce voi face, că n-am unde să-mi adun roadele mele? Mi-am începutul cuvântul cu un verset de la Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca. Un verset care ar trebui să ne pună pe gânduri. Ce voi face că n-am unde să-mi adun roadele mele? Dragii mei, Evanghelia de astăzi vorbeşte despre roadele lucrării Duhului Sfânt şi despre tot ceea ce vorbim noi în viaţa cotidiană despre iubirea de avere. … Această iubire de avuţie n-a devenit o psihoză pentru acest voitor de rând din Evanghelia de astăzi? Normal ar fi fost să-i mulţumească lui Dumnezeu şi să spună: Doamne, îţi mulţumesc pentru toate câte mi-ai dat! Dar el s-a întrebat: Ce voi face, că n-am unde să-mi adun roadele mele? Cred că fiecare dintre gospodarii acestei comune, ai Parohiei Păpăuţi, v-aţi întrebat, măcar o dată în viaţă: Ce să fac, pentru că nu mai am unde să le aşez? Iubiţi credincioşi, evanghelistul merge mai departe şi ne spune: A răspuns el singur, nu a cerut sfat de la nimeni. Ori a nu cere sfat de la nimeni înseamnă a fi un om mândru, un om plin de orgoliu, care nu face altceva decât îşi alimentează poftele lui trupeşti şi sufleteşti. Şi auziţi ce a făcut el. Ce s-a gândit? Voi strica hambarele mele şi voi zidi altele mai mari, şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele. Vedeţi, iubiţi credincioşi şi credincioase, avem de a face cu un gospodar prin excelenţă, pe care Dumnezeu nu l-a condamnat pentru hărnicia lui, ci pentru idolatrizarea celor agonisite. Să-şi strice hambarele şi să le facă mai mari ca să-şi adune toate bunătăţile; dacă lucrurile ar fi stat numai aşa, nu era problemă. Dar, auziţi, după ce s-a socotit el ce să facă, Dumnezeu i-a dat omului necredincios cea mai mare pedeapsă, adică l-a lăsat să facă de capul lui. Şi uitaţi cum a stat de vorbă cu patimile lui. Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai nevoie de bunătăţi strânse pentru mulţi ani. Nici aici n-ar fi fost bai, dacă rămânea la această gândire. Evanghelistul merge, însă, mai departe şi spune: Odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte. Sunt patru păcate mari. Cine se odihneşte? Un om care se iubeşte pe sine. Păi de ce cauţi, iubite frate, odihnă, când tu eşti făcut pentru osteneală? Nu spune Dumnezeu în cartea Facerii: Fără mine nu puteţi face nimic, iar Cel ce nu lucrează, nici să nu mănânce? Pe urmă: mănâncă şi bea. Păi nu trăim, fraţii mei, ca să mâncăm şi să bem. Ci mâncăm şi bem ca să trăim pentru viaţa cea veşnică. Şi apoi, auziţi: veseleşte-te. Unde avem dreptul să ne veselim? În Dumnezeu. Apoi, când mergeţi undeva la o nuntă, ce faceţi? Vă veseliţi, beţi, mâncaţi. Iar ca să întreţinem patimile, mai dăm şi o cinste mare. Vedeţi unde greşim noi?! În loc să dăm importanţă veseliei Domnului, la ospăţul credinţei, în Casa lui Dumnezeu, adică la Sfânta Împărtăşanie, să mâncăm şi să bem trupul şi sângele Lui - noi ce facem? Ne limităm la sfinţii de pe pereţi şi la a fi simpli spectatori. Pentru că nu realizăm păcatele cu care suntem încărcaţi sufleteşte şi nu realizăm că venim în Casa lui Dumnezeu la ospăţul credinţei. (…) Fraţilor şi surorilor, am ajuns în secolul 21 să-l batjocorim pe Dumnezeu mai mult decât orice pe faţa pământului. Noi nu ne mai raportăm la Dumnezeu ca la un Dumnezeu care ne mântuieşte, ci ne raportăm ca la un dumnezeu căruia dacă-i dăm ceva, şi el este dator să ne dea înapoi. Nu veniţi de multe ori la Sfântul Altar cu probleme şi apoi spuneţi: I-am dat părintelui o procură să mă pomenească şi el este dator să înalţe rugăciuni la Dumnezeu. Ori lucrurile nu stau chiar aşa. Rugăciunea este a comunităţii; Sfântul Apostol Iacob spune: „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”. Ori comunitatea euharistică formată din cler şi popor are datoria, duminică de duminică, să se roage lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor şi bunul mers în societatea noastră cotidiană. Solomon ne spune, în pilde, că Dumnezeu nu rămâne niciodată dator, ci: unde răsplăteşte Dumnezeu?; nu aici, pe pământ, ci dincolo, în viaţa cea de veci. (…) Mulţumim Tatălui Ceresc că ne-a învrednicit să fim astăzi, cler şi popor, împreună în duhul rugăciunii, în această casă a darului ocrotită de către Sfânta Maică Preacuvioasă Parascheva, ocrotitoarea Moldovei. Felicit pe toţi, începând de la părintele paroh, cântăreţii de la strană, consiliul parohial şi le mulţumesc, pe această cale, pentru întâmpinarea de dimineaţă, de la intrarea în sat, călăraşilor, pentru frumoasa tradiţie pe care o respectă. Tuturor celor prezenţi vă mulţumesc pentru dragostea cu care slujiţi Biserica şi Neamul Românesc”.
La final, o frumoasă Troiţă Ortodoxă a fost sfinţită de Arhiereul nostru la una dintre răspântiile drumurilor din sat, tocmai pentru că până acum acest minunat loc, cu oameni deosebiţi şi iubitori de Dumnezeu, nu avea o cruce la care creştinii să se închine atunci când dimineaţa devreme pleacă spre munte ori seara târziu când vin dinspre el. „Ori de câte ori trecem prin faţa acestei cruci, să ne închinăm şi să rostim o rugăciune, spunând: Doamne, ajută-mă!”, a spus PS Părinte Andrei. Şi, pentru că suntem în postul bucuriei, în Postul Crăciunului, evenimentul s-a încheiat cu o frăţească şi creştinească agapă.

Categorie: