REZOLUŢIA DE LA ALBA-IULIA, CALUL DE BĂTAIE AL PROPAGANDEI HUNGARISTE

În ultima perioadă, cum este şi cazul recentei Universităţi de Vară de la Balvanyos (pe care nu ştim de ce oficialităţile române o mai tolerează), unde au participat înalţi demnitari maghiari în frunte cu premierul Orban Viktor (foto), şi ca o justificare a intensificării acţiunilor antiromâneşti desfăşurate pe toate planurile atât intern, cât şi de la Budapesta, se bate multă monedă pe aşa-zisa neîndeplinire de către Statul Român a subpunctului nr. 1 din punctul III al Rezoluţiei de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918, şi care sună astfel: „Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba proprie, prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în Corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc”.
Dacă luăm acest text şi încercăm să-l comentăm, constatăm că în afară de nefericita sintagmă „popoarele conlocuitoare”, tot ceea ce a promis atunci o adunare populară, fără a avea dreptul să o facă, neavând legitimitate juridică, s-a şi realizat, atât în domeniul administraţiei, al justiţiei, unde se vorbeşte maghiara „pe toate cărările”, dar mai ales în privinţa gradului de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea Ţării, unde sunt mult peste normă, încât, adunate toate la un loc, rezultă un plus excesiv al drepturilor minorităţilor nemaiîntâlnit în Europa. Dacă n-ar fi fost astfel, Statul Român n-ar fi făcut altceva decât o face de o mie de ani statul maghiar, adică i-ar fi asimilat, şi atunci lucrurile s-ar fi rezolvat altfel.
De ani de zile, de când reprezentanţii minorităţii maghiare invocă acest text, ca o promisiune neonorată a Statului Român, poziţia de ambiguitate a acestuia, tăcerea complice a specialiştilor noştri în drept constituţional şi drept internaţional, în istorie, sau poate simpla ignorare a subiectului, adică toată această atitudine de nepăsare, a dus la impresia existenţei unei culpe, pentru că, după cum se spune în dreptul roman: „Qui tacit, non negat”, adică, cine tace, nu neagă.
De aceea apreciem în mod deosebit strădania clujeanului Corneliu D. Pop, care s-a aplecat cu toată competenţa şi truda asupra acestui subiect şi, după ani de studii şi căutări asidue în arhive, elaborează pe această temă un documentar complet, „Rezoluţia de la Alba-Iulia şi Statul Român”, de o valoare istorică şi ştiinţifică extraordinară, care răspunde la toate aceste ezitări, document pe care ziarul nostru a găsit de cuviinţă să-l publice integral în episoade, invitându-i pe cei interesaţi de subiect să le lectureze cu toată atenţia.
Noi, românii, ne-am obişnuit să acordăm o importanţă extraordinară Adunării de la Alba-Iulia din Decembrie 1918, ceea ce nu e deloc rău, absolutizând-o chiar. Mai ales ca valoare sentimentală, ea a constituit picătura care a umplut paharul marilor noastre năzuinţe, fără însă să avem în vedere faptul că în spatele ei se află un zid puternic, de netrecut. Este vorba de tratatele încheiate şi demersurile legitime ale Regatului României, ca stat suveran, liderii acestuia stabilind în cele mai mici detalii, cu aliaţii de război, de ceea ce vom beneficia dacă acesta va fi câştigat, asumându-şi în acelaşi timp riscuri enorme în cazul în care războiul va fi pierdut. Un act de curaj nebunesc, o luptă crâncenă, pe viaţă şi pe moarte. Prin această decizie, practic, Regatul României a jucat cartea propriei sale existenţe.
Aşadar, obiectivul guvernului liberal condus de Ion I.C. Brătianu, prim-ministru şi ministru de externe în acelaşi timp, a fost Reîntregirea Ţării. Aceasta a însemnat trecerea la Patria-Mamă, în urma tratatelor de pace încheiate, a tuturor teritoriilor locuite majoritar de români din fostul imperiu austro-ungar, nominalizate fiecare: Transilvania, Banatul, Crişana, Sătmarul şi Maramureşul, de la partea ungurească a imperiului austro-ungar (Transleithania), dar şi a Bucovinei de la partea austriacă a imperiului (Cisleithania), precum şi a Basarabiei de la ruşi.
Primind acceptul total prin tratatele politice şi militare încheiate cu ţările partenere: Anglia, Franţa, Italia, Statele Unite, România a intrat în război contra Austro-Ungariei, Germaniei şi Bulgariei după doi ani de neutralitate, în august 1916, aruncându-se într-o bătălie nimicitoare pentru cauza românismului, în care următorii aproape doi ani i-au fost extrem de nefavorabili. Se ştie că prin ofensiva puternică a germanilor, ungurilor şi bulgarilor, prin ocuparea Bucureştilor şi retragerea Guvernului la Iaşi, Regatul Român a pierdut 2/3 din teritoriu, fiind aproape de desfiinţare, cu costuri materiale enorme şi pierderi umane de 333.000 de militari morţi în luptă sau seceraţi de boli, la care se adaugă drama extraordinară a întregii populaţii. Abia prin crâncenele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, din 1917, s-a putut trece la ofensiva împotriva inamicului. Aşadar, preţul acestui act de curaj unic au fost jertfele şi sacrificiile enorme, recunoscute şi apreciate de cobeligeranţi la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919, şi care au respectat întru totul revendicările Regatului Român, cuprinse în tratatele anterioare.
Conform dreptului internaţional care reglementează principiile dreptului de război, anexările de teritorii nu se discută, ele se execută. Evident, pe bază de tratate, între învinşi şi învingători, fără a se cere acceptul populaţiei. Cu alte cuvinte, Regatul României primea oricum teritoriile nominalizate şi România Mare oricum s-ar fi înfăptuit. Elementul nou care a apărut după Primul Război Mondial a fost faimosul principiu al autodeterminării promovat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson, care stipula „alipirea voluntară” a teritoriilor respective, prin voinţa majoritară a populaţiei, la naţiunea de care aparţin, motivată etnic, geografic şi istoric, sens în care s-au cerut justificări foarte riguroase, despre care noi am mai scris. Diplomaţia românească a vremii a trecut cu bine peste aceste obstacole, iar provinciile solicitate au fost aduse la sânul Patriei-Mame. Ce trebuia să facă liderii şi organizatorii acestor acţiuni de adeziune prin vot popular? Să elaboreze un document în care să se stipuleze scurt şi concis: „unirea necondiţionată cu Regatul României” şi nimic mai mult.
Cum s-au comportat ai noştri? Liderii bucovineni au fost singurii care s-au conformat, elaborând, „din prima”, documentul prin care se exprimă „unirea necondiţionată cu Regatul României”, fără niciun adaos. Basarabia a fost şi ea pe lângă subiect, cerând, la 27 martie 1918, unirea condiţionată cu Regatul României, ca apoi să revină asupra acesteia, la 27 noiembrie 1918, prin anularea condiţiilor impuse Statului Român. Ardelenii şi bănăţenii au fost cei mai creativi. Ei au stipulat în Rezoluţie, la punctul I, unirea necondiţionată cu Regatul României, după care au început să dezvolte subiectul, înserând tot felul de condiţii, formulând la punctul III, subpunctul I, acel text pe care vi l-am prezentat la început. Întrebarea care se pune este: a avut Adunarea Naţională de la Alba-Iulia autoritatea de a lua hotărâri de genul celei amintite? Evident, nu, iar toate înscrisurile de la punctele II-IX din cadrul Rezoluţiei sunt nule de drept, atât în ce priveşte dreptul constituţional, cât şi cel internaţional. De ce? Pentru simplul motiv că, citez: „Aceste componente teritoriale nu puteau cere un tratament aparte, excepţional în cadrul Statului Român, deoarece unirea unui teritoriu cu un stat suveran nu se poate face decât prin încorporarea definitivă a acestuia în teritoriul respectiv şi nu sub forma unei uniuni sau a unei federaţii ce poate avea loc numai în cazul în care este vorba de uniuni de state federale”.
În consecinţă, conform principiilor de drept, Statului Român nu i-au revenit nici în trecut, nu-i revin nici în prezent, şi nu-i vor reveni nici în viitor niciun fel de obligaţii de asumat şi de îndeplinit, aşa cum continuă să îndoctrineze liderii minorităţii maghiare, oferind acesteia iluzii deşarte, doar dacă actualii noştri guvernanţi consimt la o inadmisibilă trădare a interesului naţional, şi în Anul Centenarului, aşa cum obişnuiesc să o facă de trei decenii încoace, ca umili supuşi ai Budapestei şi ai UDMR.
S-a întâmplat şi atunci cum se întâmplă şi acum. Pentru a obţine şi acceptul minorităţii maghiare, deşi nu era nevoie, liderii ardeleni, din dorinţa de a fi bine pentru toţi, au negociat cu cei maghiari, făcându-le tot felul de concesii, ca de genul celor înscrise la subpunctul 1 de la punctul III, pe care le-am prezentat la începutul materialului. Nu ştim dacă şi unii şi alţii erau conştienţi de nulitatea juridică a celor puse pe hârtie. Cert este că nici după ce aceste pretenţii absurde au fost inserate în Rezoluţie, liderii maghiari n-au aderat la niciunul din principiile înscrise aici. Ca atare, cu atât mai mult ei nu pot pretinde aplicarea unui document la care n-au consimţit atunci, respingându-l din start, prin acel „Nem, nem”. Aşadar, tevatura pe marginea neaplicării obligaţiilor cuprinse în Rezoluţia de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie, care de fapt nu sunt obligaţii, constituie o fumigenă pe care liderii minorităţii maghiare, dar şi potentaţii statului maghiar, o folosesc, chiar aici, pe pământ românesc, pentru a întărâta conaţionalii împotriva „Bucureştilor”, care, pe lângă faptul că le „mănâncă banii”, nu-i lasă, chipurile, să se instruiască, să se administreze şi judece în limba proprie, prin indivizi din sânul lor, aşa cum s-a prevăzut cu 100 de ani în urmă, într-un document, care, iată, interpretat tendenţios şi mincinos, poate crea o stare de spirit, de nemulţumire indusă, pentru a tulbura apele, ca românii şi maghiarii să nu poată trăi în bună înţelegere, aşa cum ar fi normal şi firesc.

(Articol, de Ioan Cismaş, din cotidianul „Cuvântul liber” de la Târgu-Mureş, din data de 2 august 2018)

Categorie: