România, sat fără câini?


Autor: 

Ilie Şandru

De mai bine de două decenii, ungurii îşi fac de cap în România! Avea mare dreptate Emil Aurel Dandea, deputat liberal (1926- 1928), când rostea în Parlamentul României discursul „Nemulţumirile Ardealului şi chestiunea minoritară”, din 31 octombrie / 1 noiembrie 1928: „Au văzut (ungurii - n.n.) însă că în Statul Român se pot multe şi au ajuns la convingerea că este un sat fără câini, atunci şi-au zis: să-i dăm drumul, că putem trece şi la obrăznicia asta”.
De atunci şi până astăzi, capii ungurimii din România nu s-au astâmpărat deloc. Au făcut fel de fel de obrăznicii, fără ca cineva să se sesizeze în vreun fel. Acum, mai mult ca niciodată, ei s-au convins defi nitiv că România chiar a ajuns un fel de sat fără câini. Aflându-se la guvernarea ţării de-a lungul celor 20 de ani de „democraţie”, profitând de poziţiile înalte pe care le-au avut şi le au în România, ei nu fac altceva decât să-şi urmărească cu perseverenţă scopul. Care este acesta? Ni l-au spus chiar ei, cinstit, lăutăreşte, cum se spune: „A slăbi tot ce este românesc, a strica cu tot preţul, a alimenta nemulţumirile, discordia dinăuntru, ponegririle din afară, iată datoria noastră pe teritoriul românesc. Patria pentru noi este maghiară, cea veche. Numai cetăţenia forţată, temporară este cea română. De aceea stăm în cetăţenia impusă nouă până ce ne vom putea reuni cu patria. (…) Cui dintre noi îi trebuie drepturi pentru ungurii din România? Le cerem provizoriu, să putem zdrobi cu ele statul”!
Cuvintele de mai sus nu au decât un singur înţeles, limpede, ca lumina zilei! Este singura ţintă, clară şi precisă, pe care au urmărit-o şi o urmăresc politicienii unguri din România. Emil Aurel Dandea, ardelean, fost primar al Târgu-Mureşului vreme de opt ani, îi cunoştea foarte bine.
Tocmai de aceea a atras atenţia guvernanţilor, întregii clase politice româneşti, asupra marelui pericol ce ne pândeşte: „Aş ruga pe conducătorii ţării noastre de astăzi, ca şi de mâine, să gândească că orice încercare de a-i câştiga sufleteşte pe unguri, pe secui, prin politicienii care s-au urcat azi în spatele lor, este condamnată dinainte la cel mai catastrofal eşec. Orice încercare de acest fel este ca şi când ai încerca să stingi focul, turnând peste el ulei sau benzină”!
Le-a luat cineva în seamă? Nu! Şi iată unde am ajuns: la acţiuni antiromâneşti tot mai obraznice şi mai sfi dătoare! Fără pic de ruşine, popa Tokes şi cei din jurul său ne aruncă direct în faţă cum că suntem o „ţară peticită”, „stat artificial, creat de Trianon”, că „stăpânim teritorii ungureşti, ocupate”, ba chiar că întreaga Românie „este proprietatea strămoşească a popoarelor de rasă maghiară”!!! Şi toate acestea se spun fără ocolişuri, ca să audă urechile Europei şi să ia aminte. Bine spunea Feyes Samu, unul dintre cei mai mari penalişti unguri, că „propaganda maghiară a ştiut în aşa măsură să-şi imprime opinia sa în conştiinţa publică a Europei, încât face posibile multe concluzii false şi unele aprecieri eronate”.
S-a ajuns până acolo încât indivizi înrăiţi şi fără un elementar bun simţ să poarte doliu cu ocazia Zilei Naţionale a României! Ba, mai mult, am trăit s-o aud şi pe asta!, ca extremiştii şi iredentiştii unguri să solicite, ultimativ, ca România să-şi schimbe sărbătoarea naţională din data de 1 Decembrie, pentru ca ungurii să nu mai fi e - vezi Doamne! - „jigniţi”, să nu se mai simtă „străini în România”, să simtă că aceasta este şi ţara lor!
Întrebarea este: se vor considera ei vreodată cetăţeni loiali ai României? Vor simţi ei vreodată că România este şi ţara lor? Vor renunţa oare la a se văicări în faţa lumii că „maghiarimea din România trăieşte sub năvodul asupririi”? Asta chiar dacă se află la guvernarea ei de două decenii! Acest lucru nu se va întâmpla niciodată! Fiindcă ei au rămas cei care au fost dintotdeauna. Aşa cum i-au caracterizat mulţi dintre marii oameni europeni, precum Bjernesterne Bjornson, Lev Tolstoi, Maximillian Harder, Van der Steen, Bernard Auerbach etc.. Acesta din urmă scria în revista „La Libre Parole”, din 9 mai 1894: „Acest popor ungar, ca şi Kossuth şi amicii săi politici n-au încetat nicio clipă să fie opresorii cei mai sălbatici ai naţionalităţilor asupra cărora şi-au întins stăpânirea. Existenţa acestui regat ungar, care tiranizează milioane de slavi şi români cu ferocitate demnă de despotismul turc, este o monstruozitate”.
Apropo de „Kossuth şi amicii săi politici”. Ei ne amintesc de crimele monstruoase săvârşite de „revoluţionarii” unguri şi secui, în 1848/1849, prin „tribunalele de sânge” şi prin „corpurile de vânători”, care au ucis mii de români transilvăneni şi au spulberat zeci de sate româneşti. Oare nu ar trebui să le cerem şi noi ungurilor să renunţe la sărbătoarea lor naţională din 15 martie? Fiindcă dacă pentru ei este „sărbătoarea libertăţii”, pentru noi, românii transilvăneni, este o zi de doliu, una dintre cele mai negre momente ale istoriei.
Însă, noi nu suntem capabili de aşa ceva! Nu, în niciun caz! Ca nu cumva să-i jignim, să-i supărăm. Noi, românii, suntem un popor blajin, ştim să răbdăm, să primim tot ce ni se dă, iar dacă cineva ne dă o palmă, întoarcem şi celălalt obraz… Aşa că nu întâmplător ungurii sunt cei care conduc România, nu noi. Ne găsim, practic, sub o dictatură a ungurilor. Ei sunt cei care fac jocurile. Şi le fac aşa cum vor ei, în interesul lor, nu al nostru, nu al ţării.
Mai nou, am ajuns să ne comande şi ţiganii! Sau, mă rog, cei care le ţin isonul. Aceştia nu mai vor deloc să fi e ţigani, aşa cum au fost de secole, de când s-au pripăşit pe aceste meleaguri. Vor să li se spună romi! Însă numai aici, în România, chiar dacă în toată Europa ei sunt ţigani (Anglia, Franţa, Germania, Italia, Ungaria, Austria etc. etc.). Oare e o simplă întâmplare? Nu cred. Fiindcă ţiganii români, care au ajuns în Europa înaintea ţării, invadând- o, pur şi simplu, au uimit-o prin comportarea lor „civilizată”. Ei, însă, s-au mândrit acolo că sunt români. Ce, parcă e mare deosebire între români şi romi! Iar cei de acolo aşa i-au şi perceput: români! Iar „românii” au devenit astfel oaia neagră a Europei. Ei sunt cei mai nenorociţi pungaşi, hoţi, violatori, ba chiar şi criminali. Li s-a dus vestea ca de popă tuns!
Ca să motiveze cumva pretenţia de a fi numiţi romi şi nu ţigani, ei afi rmă că termenul de ţigan este asociat cu starea lor socială pe care au avut-o până în 1856, dincolo de munţi, în vechiul regat, când au fost robi pe marile moşii boiereşti. Se ştie, de exemplu, că marele poet Vasile Alecsandri a fost unul din cei dintâi boieri moldoveni care i-a eliberat pe ţiganii-robi, devenind oameni liberi.
Pe de altă parte, mai multe ONGuri ce activează în numele apărării drepturilor omului, dar care nu au nicio legătură cu ţiganii noştri, strigă în gura mare că termenul de ţigani este unul ruşinos şi jignitor pentru această etnie. De ce oare o fi atât de ruşinos şi de jignitor, din moment ce aşa s-au numit ei întotdeauna şi aşa îi numeşte întreaga Europă? Mai mult, pentru folosirea termenului de ţigan s-a exprimat cel mai înalt for ştiinţifi c al ţării, Academia Română, prin Secţia de Filologie şi Literatură, condusă de academicianul Eugen Simion: „Având în vedere situaţia grupurilor aparţinând etniei ţigăneşti din Europa şi din spaţiul românesc, Secţia noastră consideră că termenul ţigan reprezintă numele corect al acestei populaţii transnaţionale. În multe ţări din spaţiul european este utilizat fără nicio restricţie un cuvânt având aceeaşi origine, respectiv aceeaşi evoluţie a semnifi caţiei cu lexicul românesc: tsiganes în franceză, zingari în italiană, Zigeuner în germană, tzigani în rusă şi polonă, cigany în maghiară, ciganin în bulgară şi sârbă, cigano în portugheză, zigenare în neerlandeză”.
La noi însă, ca la noi, trebuie, musai, să fie altfel. Noi trebuie să avem grijă, să ne purtăm cu mănuşi cu toţi intruşii care şi-au găsit o casă primitoare în România, dar care acum încearcă să ne impună norme de comportare aşa cum vor, constatând că aici totul e posibil, fiindcă România, cum spunea cândva Emil Aurel Dandea, este, într-adevăr, un sat fără câini, şi şi-au spus: „Hai să-i dăm drumul, că putem trece şi la obrăznicia asta”! Însă, vorba marelui Tănase, până când, măi, până când...?!

Categorie: