Sacralitatea muncii. Un punct de vedere creştin

Rezumat: Activitatea lucrativă a omului a trezit interesul Bisericii încă din zorii existenţei sale. Rostul muncii în viaţa omului a fost adus deseori în discuţie, fiind pus în legătură cu mântuirea. Sfinţii şi-au asumat-o şi au transformat-o „într-un principiu activ de slujire şi rugăciune”, printr-o tehnică descrisă în trei cuvinte: labora et ora. Spre deosebire de antici, în special filosofii şi literaţii, care priveau cu rezerve munca manuală, creştinii descoperă nobleţea şi demnitatea acesteia. Dimensiunea sacră a muncii constă în faptul că este „poruncă divină”, „lege” şi „condiţie fundamentală a vieţii”. „Cine munceşte imită pe Dumnezeu, păstrează şi dezvoltă în sine chipul Lui”, spune părintele Dumitru Stăniloae. Cel care nu munceşte nu vrea să audă chemarea divină la muncă şi se opune planului lui Dumnezeu în lume. Munca este un dar divin şi o binecuvântare, iar lucrătorii care se ostenesc pentru împărăţia lui Dumnezeu sunt vrednici de plata lor.

Cuvinte cheie: muncă, sacralitate, biserică, creştinism, comunitate.

„În cartea Iov se spune că omul e creat pentru muncă
cum e creată pasărea pentru zbor.” (Arhim. Teofil Părăian)

De-a lungul istoriei, munca şi valoarea acordată acesteia s-a reflectat în mentalul colectiv a tuturor societăţilor umane. Este o activitate conştientă, proprie omului. Dincolo de teoriile care vizează diferite aspecte care o privesc, remarcăm atitudinea diferită a păgânilor şi creştinilor faţă de aceasta. Astfel, spre deosebire de creştini, legătura dintre muncă şi religie lipseşte la păgâni, ai căror zei petrec şi se desfată. În schimb, concepţia creştină privitoare la muncă are ca temei credinţa că există o legătură foarte strânsă între om, creaţie şi Dumnezeu. Nimic nu a fost făcut la întâmplare, ci toate cele create au un scop şi un logos al lor.
În cadrul creaţiei, omul ocupă un loc aparte, fiind în opinia părintelui Dumitru Stăniloae „o fiinţă personală şi nemuritoare destinată comunicării infinite cu Dumnezeu, până la măsura îndumnezeirii lui”. „Nici existenţa răului şi a păcatului în lume nu poate stăvili relaţia omului cu Dumnezeu, fiindcă numai binele, iubirea, harul stau la originea existenţei. Ele sunt singurele demne de firea omului şi de lucrarea Creatorului. Iar ceea ce îl caracterizează şi îl detaşează pe om de toate celelalte creaturi şi existenţe, este capacitatea lui de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, iubirea fiind expresia supremă a relaţiei Dumnezeu-om. Fiul lui Dumnezeu intră în această relaţie prin întruparea Sa. Şi continuă relaţia iubirii cu omul prin patimile, moartea şi învierea Sa. Prin toate acestea se restabileşte, se înnoieşte şi se întăreşte legătura omului cu Dumnezeu, căpătând astfel sensuri tot mai bogate, încât legătura omului cu Dumnezeu nu poate fi întreruptă nici de moarte, pentru că moartea însăşi a fost desfiinţată prin învierea Sa, care s-a făcut începătură şi a învierii noastre”. Prin extensie, se poate spune că munca s-a sfinţit prin răstignirea iubirii divine pe Golgota.
Dumnezeu lucrează continuu, îl aduce pe om la existenţă, îl aşează în Grădina Raiului (îi porunceşte s-o lucreze şi s-o păzească), nu-l abandonează după cădere, îl restaurează prin jertfa răscumpărătoare a Fiului Său şi face minuni zilnic. În asemenea condiţii, omul, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este dator să muncească nu doar pentru sine, ci şi pentru semeni, fapt revelat de Sfânta Scriptură. În acest cadru al discuţiei, părintele Constantin Necula evidenţiază un aspect important, arătând că „omul primeşte în structura muncii o funcţie uitată astăzi: liturghisirea”. Dezvoltă subiectul şi aminteşte lucrarea Creaţia ca Euharistie, a lui Ioannis Zizioulas, „care leagă nemijlocit creaţia de acest sacerdoţiu lucrativ, con-creator în natură şi cultură”. Având ca reper viziunea Sfântului Maxim Mărturisitorul, care priveşte lumea ca pe o „Liturghie Cosmică”, Ioannis Zizioulas ajunge „la realitatea fundamentală în cheia căreia trebuie citită antropologia muncii: antropologia ortodoxă este doxologică, este fundamental exprimată liturgic, dezvoltându-se o antropologie euharistică”.
Există, însă, şi alte elemente care trebuie analizate. Sfântul Apostol Pavel, de pildă, leagă în chip mistic corecta muncă de ajutorarea aproapelui şi de mântuire. Întrucât a urma învăţătura lui Hristos presupune schimbarea radicală a modului de viaţă, având un impact major asupra unor aspecte mai concrete ale vieţii cotidiene, el îi îndeamnă pe creştini să se bucure pururea, să se roage neîncetat şi să muncească neîncetat „ca pentru Domnul, nu ca pentru oameni”. Desigur, exemplul său a fost urmat de toţi cei care au ales calea mântuirii şi a desăvârşirii. Istoria ne oferă numeroase exemple în acest sens. Reţinem doar că victoria creştinismului asupra vechilor culte păgâne a permis apariţia unui limbaj liturgic şi a unei noi „forma mentis”. Credinţa creştină a propus un nou mod de viaţă, a generat atitudini şi a modelat conştiinţe. Filtrarea şi consolidarea informaţiei sociale prin credinţă a făcut ca însăşi viaţa pământeană să fie privită ca „o pregătire asiduă pentru cea viitoare”.
Plierea vieţii după normele divine era o realitate de necontestat în epoca medievală. „Cuvântul Evangheliei „Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr” (Ioan 18, 37) era respectat, iar porunca „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3) era valabilă pentru toţi creştinii, care încercau să o împlinească în întreaga lor viaţă. Se acorda mult mai multă importanţă vieţii lăuntrice, iar viaţa socială era rânduită în acord cu poruncile divine. Creştinii aveau viu în inimă îndemnul Domnului Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia Lui. (…) Şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Luca 12, 29-31). Prin urmare, eforturile în plan exterior se desfăşurau ca o consecinţă a lucrării lăuntrice. Creaţia era concepută ca un tot organic, lucrarea continuă şi proniatoare a lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt”.
Menţionăm, în acest context, şi strădania depusă de Jacques le Goff în vederea cunoaşterii culturii şi civilizaţiei medievale occidentale. Fără îndoială, clarificările sale aduc un strop de lumină în zonele obscure ale istoriei scrise şi nescrise din Occident.
Autorul abordează în lucrarea sa, Pour un autre Moyen Age. Temps, travail et culture en Occident, semnificaţia ambivalentă a muncii, în contextul diverselor „tradiţii mentale moştenite de oamenii din Evul Mediu timpuriu”, subliniind originea lor greco-romană, iudaică şi barbară. Acesta arată că „valorizarea negativă a muncii” are la bază concepţii vechi romane şi germanice. Exemplele date privesc „elogiul roman al lui otium”, utilizarea vocabularului antic („opera servilia”), precum şi „tradiţia de trândăvie războinică a barbarilor”. Moştenirea iudeo-creştină reabilitează treptat munca, la care se adaugă contribuţia monahală, tradiţia „fierarului şi a orfevrierului sacru”, „înmulţirea contractelor agrare”, „reluarea sigură a artizanatului” şi „o atenţie sporită faţă de problemele puse de muncă”.
În Civilizaţia Occidentului medieval, autorul acordă o atenţie sporită „vocabularului consacrat muncii, pentru a urmări reflectarea noţiunii în planul „gândirii şi mentalităţilor”.
Nu scapă analizei structura tripartită a societăţii medievale apusene, unde subliniază poziţia inferioară a celor desemnaţi drept „laboratores” în raport cu „oratores” şi „bellatores”, deşi „apariţia muncitorilor în schema constitutivă a societăţii exprimă promovarea muncii şi a celor ce o practică”.
Schimbările produse în planul mentalului colectiv occidental sugerează rolul jucat de Biserică în sfera social-economică. Astfel, munca prestată de clerici şi călugări era ceva firesc. Labora et ora a devenit deviza celor care şi-au asumat slujirea. Deşi era dispreţuită de elita timpului, munca manuală era recomandată „episcopilor (mărturiile conciliilor, mai ales cea a conciliului de la Orleans, din 511), preoţilor (mărturia din Stătuta Ecclesiae Antiqua) şi cerută călugărilor prin diferite regulamente în vigoare în Occident (mărturiile lui Cassian, Cassiodor, regulile de la Maitre şi de la Saint Benoit). Literatura hagiografică atestă că, într-adevăr, călugării făceau munci manuale (mărturiile lui Gregoire de Tours despre Sfântul Romain şi Sfântul Lupicin de la Saint-Oyand-de-Joux şi Saint-Claude, Sfântul Nicet, Episcop de Lyon, Sfântul Friard izolat pe o insulă bretonă, Sfântul Ours la Loche etc., ale Sfântului Hilaire de la Arles şi ale lui Gennade despre călugării de la Lerins; ale lui Grigore cel Mare despre călugării şi eremiţii din Italia, în Dialogi; ale lui Jonas de Bobbio despre Sfântul Colomban etc.)”.
Şi în Răsărit munca a fost valorizată în spiritul doctrinei sociale a Bisericii. Bunăoară, marele ierarh al Constantinopolului, Sfântul Ioan Gură de Aur (în icoană), susţine că „Dumnezeu l-a creat pe om pentru muncă şi pentru aceasta i-a dat lui membrele necesare”, arătând, totodată, că munca nu e o înjosire sau o degradare: „(…) nimeni din cei care au o meserie să nu se ruşineze, ci aceia care se hrănesc fără trudă şi trândăvesc să fie ruşinaţi”.
Remarcă, pe bună dreptate, că nimeni nu este scutit de muncă: „Fiecare trebuie să lucreze ca şi călugării în mănăstire fără să se îngrijească de cele trecătoare ale vieţii acesteia. Fiecare creştin trebuie să lucreze pentru construcţia cetăţii spirituale. Rugăciunea este lucrarea care face să se întărească cetatea cerească: „Nu vă cer să rămâneţi şapte, opt zile fără să lucraţi, ci daţi-mi totuşi două ore pe zi, restul păstraţi-le pentru voi” (In inser. alt. 2). „Eşti muncitor? Cântă psalmi atunci când lucrezi. Nu o face însă cu o voce tare, ci fă-o în sufletul tău. Poţi fi în atelierul tău ca într-o mănăstire” (Ad ilum. cat. 2, 4)”.
Înaltpreasfinţitul Părinte dr. Ioachim, Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului (foto), spune că „După Sfântul Ioan, orice creştin trebuie să aibă o profesie; să fie creştin, dar un creştin care trebuie să aibă lucrarea rugăciunii: „Biserica lui Dumnezeu se scoală în mijlocul nopţii să-i ofere lui Dumnezeu jertfă de laudă. Deci, scoală-te şi tu! Vei obiecta: sunt obosit, am lucrat toată ziua, nu pot să mă scol. Oare oboseala ta se compară cu a metalurgistului care lucrează din greu în cea mai mare parte a nopţii? Deschide-ţi, deci, un atelier spiritual nu pentru a fabrica ceaune sau clădiri, ci pentru prelucrarea sufletului, care zace în noaptea păcatului. Aruncă-l, deci, în creuzetul spovedaniei…” (Omilia 26, 3-4, la Faptele Apostolilor)”.
Polarizarea socială are la bază lăcomia celor puţini care exploatează munca celor mulţi şi lipsiţi. Sfidarea judecăţii divine duce la sărăcie, strâmtorare şi la pierderea mântuirii: „Dacă vezi că cineva devine bogat fără s-o merite, nu-l ferici, nu-l invidia, nu te îndoi de sfânta pronie, nu crede că în lumea aceasta se petrece ceva întâmplător şi fără scop. Adu-ţi aminte de parabola bogatului şi a lui Lazăr… Aşa cum omul este zadarnic, trecător şi muritor, la fel este şi bogăţia. Sau poate că bogăţia este şi mai zadarnică. Căci de multe ori nu moare odată cu omul, ci piere înaintea lui. Fiecare din voi cunoaşte exemplele atâtor şi atâtor bogaţi care au ajuns în sărăcie. Aceştia continuă să trăiască, dar averea lor a pierit. Şi măcar de-ar fi pierit numai averea, fiindcă de obicei îl duce la pieire şi pe deţinătorul ei. N-ar greşi cineva dacă ar numi bogăţia slujitor nerecunoscător, slujitor ucigaş, care-l omoară pe stăpânul său… „Unde este bogăţia voastră?”, i-aş întreba pe cei care au avut-o şi au pierdut-o. Şi i-aş întreba nu pentru a-i batjocori - să nu fie! - nici pentru a scormoni rănile, ci ca să fac din naufragiul lor liman al mântuirii voastre. Pentru a vă da seama că cei care astăzi sunt bogaţi, mâine vor ajunge săraci. De aceea de multe ori am râs, când am citit testamente care scriau: „Cutare să aibă stăpânire peste ogoare sau peste casă, însă altul să se folosească de acestea”. Dar toţi avem doar foloasele, nimeni nu este stăpân pe ceva. Chiar şi dacă am rămâne bogaţi în toată perioada vieţii noastre, când vom muri, fie că vrem sau nu, vom încredinţa bogăţia noastră altora. Goi vom pleca în viaţa de dincolo, după ce pentru câţiva ani am fost doar cheltuitori, nu şi stăpâni ai bogăţiilor”.
Observă cu multă atenţie falia dintre bogaţi şi săraci, strânsa interdependenţă dintre cele două părţi, precum şi existenţa unei mentalităţi nesănătoase: „Care este diferenţa dintre bogat şi sărac? Nu sunt amândoi oameni? Îţi voi dovedi că unul are nevoie de altul, astfel încât nici bogatul nu poate trăi fără sărac, nici săracul fără bogat. Dumnezeu a iconomisit cu înţelepciune această dependenţă a unuia de altul, ca să existe iubire şi sprijin reciproc, comuniune socială şi bună rânduială. Şi trebuie să subliniez aici că bogaţii au mai mare nevoie de săraci decât săracii de bogaţi. Şi pentru a pricepe asta, îţi voi da un exemplu: Să presupunem că am construi două cetăţi, şi prin lege am stabili ca într-una să locuiască doar bogaţii, iar în cealaltă doar săracii. Dacă în cetatea bogaţilor nu există niciun sărac şi în cetatea săracilor niciun bogat, să vedem care dintre ele va fi mai bine administrată. Aşadar, în cetatea bogaţilor nu vor exista nici meşteri, nici zidari, nici tâmplari, nici cizmari, nici brutari, nici agricultori, nici fierari etc.. Căci ce bogat se va apuca să practice vreuna din aceste meserii, de vreme ce şi cei care le practică, după ce se îmbogăţesc le părăsesc? Dar în felul acesta cum va putea fi întreţinută cetatea? Nu există altă soluţie decât să se desfiinţeze legea pe care am stabilit-o la început, şi să fie chemaţi meşterii, pentru a se ocupa de nevoile practice. Să mergem acum şi în cetatea săracilor. Dacă, după cum am stabilit, nu are niciun locuitor bogat şi nicio bogăţie, nici aur, nici argint, nici pietre preţioase, nici purpură, nici veşminte cusute-n fir de aur - ce părere ai? În asemenea condiţii, va fi grea viaţa în cetate? Deloc. Deoarece, dacă trebuie să se construiască locuinţe sau se să prelucreze fierul sau să se ţeasă haine, nu e nevoie de aur, argint şi mărgăritare, ci de meşteri şi mână de lucru. Şi dacă trebuie să săpăm şi să cultivăm pământul - de ce avem nevoie, de bogaţi ori de săraci? Negreşit de săraci. Unde vom avea, deci, nevoie de bogaţi? Doar dacă ne hotărâm să dărâmăm cetatea”.
Concluzia la care ajunge e amară: „Bogaţii sunt nefolositori, da, nefolositori, în afară de cei care sunt milostivi şi iubitori de oameni. Dar, din păcate, puţini bogaţi, foarte puţini se disting prin iubirea lor de oameni. Cei mai mulţi sunt afundaţi în egoism, în neîndurare, în păcat. De aceea să nu-i invidiezi”. Recomandarea pe care o face e simplă şi pe înţelesul tuturor, şi nu lasă loc de echivoc: „Tu să te gândeşti la Petru şi la Pavel, să te gândeşti la Ioan şi la Ilie, să te gândeşti la Însuşi Hristos, care n-avea unde să-şi plece capul. Urmează sărăcia Aceluia şi a sfinţilor Lui, care erau lipsiţi de bunuri materiale, dar care aveau o negrăită bogăţie duhovnicească. Să-ţi aduci aminte mereu şi de spusele Domnului, care ne-a încredinţat că e foarte greu ca bogatul să se mântuiască: „Cei ce au bogăţii, cât de greu vor intra ei în împărăţia lui Dumnezeu! Că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre bogatul în împărăţia lui Dumnezeu!” (Luca 18, 24-25)” (…) Cheltuieşte-ţi, aşadar, banii, ca să rămână mereu ai tăi. Aşa cum cel care este cercetat de conştiinţa sa din cauza săvârşirii fărădelegilor este chinuit, asemenea şi cel care are conştiinţa curată, chiar dacă s-ar îmbrăca în zdrenţe sau s-ar lupta cu foamea, este mai voios decât cei care trăiesc în ospeţe. Banii îi ai ca să te uşurezi de sărăcie, nu ca să te târguieşti cu sărăcia. Tu, însă, împrumutându-i bani cu dobândă săracului, care este semenul tău, îi pregăteşti o şi mai mare nenorocire. Fă acest schimb, nu te împiedic, dar pentru împărăţia cerurilor. Ca răsplată a ajutorului pe care îl oferi nu lua dobândă, ci viaţă veşnică. (…) Dumnezeu te-a îmbogăţit ca să-i ajuţi pe cei care sunt în nevoi, pentru a-ţi fi iertate păcatele prin iubirea ta de oameni. Nu ţi-a dat bani ca să-i păstrezi şi să-i cheltuieşti fără rost, ci ca să-i împarţi şi în felul acesta să te mântuieşti. Din această pricină a făcut şi bogăţia nesigură, provizorie, nestatornică, ca să micşoreze pofta ta nebună pentru bani”.
În continuare, trecem în revistă şi concepţia Sfântului Vasile cel Mare (în icoană) despre muncă şi rostul acesteia. Dincolo de detalii, vedem că „lucrarea” e prevăzută „în rânduielile dumnezeieşti prin însăşi crearea lumii”. Posedând un dezvoltat simţ al realităţilor sociale, marele ierarh capadocian priveşte lucrurile în esenţa lor. Munca îl diferenţiază pe om de celelalte vieţuitoare, asigură coeziunea dintre oameni şi îi educă, îl ajută pe om să „schimbe natura şi să o stăpânească, să împlinească porunca lui Dumnezeu, iar prin asta să Îl şi cinstească. Evidenţiază faptul că ea devine mai valoroasă dacă are ca finalitate „binele obştesc”, fiind „izvor de virtute”, o „datorie” pentru toţi şi un „prilej” de milostenie. Avându-l ca reper pe Pavel, Sfântul Vasile cel Mare acordă o deosebită atenţie muncii monahilor, aşezând-o pe treapta cea mai înaltă a existenţei creştine. De altfel, toată vieţuirea lui e o dovadă că rugăciunea împletită cu munca duce la sfinţenie.
Reţinem că şi alţi Părinţi ai Bisericii cred că munca orientează viaţa umană spre idealul suprem: desăvârşirea.
Fără a epuiza subiectul, putem conchide că munca este un „mijloc”, „nu un scop în sine”. Ea îl disciplinează pe om, îl responsabilizează, îl hrăneşte trupeşte şi sufleteşte şi îl uneşte cu Dumnezeu. Altfel spus, ea are rostul divin de a ne desăvârşi, arată părintele Eugen Tănăsescu. Toţi sfinţii şi marii asceţi au împletit munca cu rugăciunea, conştienţi fiind de rostul pâinii „care s-a pogorât din Cer”, numită şi în Tatăl nostru „pâinea cea spre fiinţă”, adică însuşi Hristos”.