Secuii din Bucureşti în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Informaţii inedite referitoare la prezenţa şi condiţia secuilor în Bucureşti, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, sunt prezentate în articolul Secuii din România, apărut în „Telegraful Român”, din 23 ianuarie 1903, pe care îl redăm integral în continuare.
„Ne aflăm în vecinătate nemijlocită cu statul român. Ce e mai natural deci de cât aceea, ca cetăţenii mărginaşi sĕ trécă dintr'un stat într'altul, alegêndu-şi de patrie nouă acel pamênt, pe care viéţa e mai uşóră şi câşigul mai lesnicios şi mai cu sporiu?
E de înţeles deci, cum de mulţi Români de la noi au trecut în România, şi cum de au trecut şi mulţi Unguri, de prin părţile mărginaşe cu România, locuite de Sĕcui. Şi se simt bine pe pămêntul românesc Sĕcuii, pentru-că nici prin minte nu le trece sĕ mai vină îndĕrĕt, în patria unde s'au născut, şi despre care, când îţi dai în vorbă cu ei, nu se pronunţă în mod prea favorabil. Cu tóte acestea, ómeni cari le stau cam departe, dar' sunt de un sânge cu ei, au aflat (pe ce cale, ei vor şti), că Sĕcuilor nu le merge bine în România, şi că sunt asupriţi din partea statului român, care caută sĕ-i desnaţionaliseze cu ori-ce preţ.
Cu mare pasiune şi cu mult zel face pe apărátoriul în chestia acésta tinĕrul deputat dietal, Hegedüs Loránd (Lóránd Hegedüs, politician ungur, Ministru al Finanţelor, între anii 1920 -1921 - n.a.), care a fost prin România pentru a studia la faţa locului „sórtea tristă” a Sĕcuilor aruncaţi în braţele românismului, şi cu inima sfăşiată de durere a venit acasă, pentru a apela la tóte inimile bune magiare, ca sĕ sară întru ajutoriul acestor fraţi nefericiţi, daţi pradă românismului.
A ţinut vre-o câteva conferenţe publice tinĕrul deputat Hegedüs despre Sĕcuii din România şi despre „modul barbar” cum sunt trataţi în satul român, şi a făcut causă celebră şi în parlamentul ungar din chestia acésta, unde a rostit o vorbire chilometrică, învîrtită necontenit în jurul asupririlor cărora sunt supuşi bieţii Sĕcui din România.
Dar' i-s'a înfundat domnului deputat Hegedüs. Şi credem că'i va fi trecut acum pofta de a mai face pe apărătoriul Sĕcuilor din România, în înţelesul de până acum. Vin, anume, Sĕcuii înşişi şi-l dau de gol pe domnul Hegedüs, spunêndu-i în faţă, că neadevèruri grăeşte când spune că Sĕcuii ar fi asupriţi ori persecutaţi în România - pentru-că sunt Sĕcui!
Iată ce scrie în privinţa acésta organul de publicitate magiar din Bucureşti, întitulat „Bukaresti Magyar Ujság” (rom. „Ziarul Maghiar Bucureşti”), într'un prim mai lung, apărut în unul din numerii din urmă: „Ungurimea e liberă a se grupa în reuniuni ori-unde; limba maternă, dacă nu şi-a uitat-o, póte sĕ şi-o întrebuinţeze şi şi-o şi întrebuinţéză; neconturbată de nimenea póte sĕ-şi ţină sĕrbările sale patriotice magiare. Ca sĕ servim şi cu exemple: sunt deja cincizeci ani, de când esistă „reuniunea magiară” („Magyar Társulat” - rom. Companie maghiară), cu edificiul ei propriu, în care este o mare sală festivă, împreunată cu bină (reg. estradă, scenă) pentru represéntaţiuni teatrale, cu societate de lectură, cu sală de şedinţe şi cu bibliotecă. Abia de va fi vr'o piesă teatrală magiară, care sĕ nu fi fost representată pe bina salei. In acésta reuniune-materă ţinem adunările nóstre mai mari, sĕrbătorile; în sala festivă a acestei reuniuni-materne am consacrat nu de mult, la vederea tuturor şi fără a fi fost conturbaţi (Conturbá, în Transilv., Bucov. - a tulbura, a deranja) de cineva, o sĕrbătóre în memoria lui Kossuth Lajos (a fost un revoluţionar maghiar, guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 - n.a.). De vr'o cincizeci de ani esistă biserica reformată, cu şcóla ei magiară, pe care Maghiarii au edificat-o comun şi pe turnul căreia, la prilejuri de sĕrbători ori evenimente mai însemnate, totdeuna fâlfăie şi tricolorul maghiar, alăturea cu stindardul român. Ungurimea din Bucureşti e grupată în vr'o zece reuniuni, cari cu tóte că sunt instituţiuni filantropice, totuşi ideia naţională magiară o servesc în prima linie. Románia nu a disolvat încă nici o reuniune de a nóstră, nici uneia nu i-a impus limba română ca limbă oficială. Dar' nici n'a putut-o face acésta, n'a avut şi nu are drept s'o facă. Nu este adevĕrat deci, că ungurimea din Romănia ar fi prigonită. Sĕ nu înţelegem însĕ eronat cestiunea. Nu e adevĕrat, că ungurimea din România ar fi espusă opresiunii în adevĕratul înţeles al cuvêntului, şi totuşi - durere! - este adevĕrat, că jumĕtate din ungurimea emigrată până acum, pentru patria maghiară e perdută pe vecie, ireparabil şi nesuplinibil, pentru-că mulţi dintrĕ ai noştri s'au desnaţionalisat, pentru-că şi-au perdut limba maternă, pentru-că nu mai ştiu nimic de faptul, că au fost maghiari şi că şi acum încă în vinele multora din ei curge cel mai curat sânge maghiar: sângele sĕcuiesc. Dar' óre, Romănia a fost de vină la acésta perdere a nóstră tristă, nesuplinibilă? Da, dînsa a fost de vină; de vină însĕ numai într'atâta, în cât e de vină apa, că cineva sĕ înécă în ea. Ungurimea încă s'a înecat în acest mare fluviu, în românime.
După constatările şi declaraţiunile acestea, atât de categorice, suntem în drept a aştepta, ca politicianii maghiari, şi îndeosebi domnul Hegedüs, sĕ nu mai sparie lumea maghiară cu poveşti despre asuprirea Sĕcuilor din Romănia, ci în schimb sĕ mediteze toţi serios asupra faptului, că desnaţionalisarea unui popor nu prin legi aspre şi prin acte de voinicie, nu prin constringere se face, - ci se face de sine, în mod natural şi neforţat, atunci, când corpul cel mai mare are darul şi puterea de a atrage pe cele mici la sine, pentru a le contopi într'un întreg.
Dacă Sĕcuii din Romănia se romaniséză, fără a-i sili cineva la acésta, - bună óră cum se procedéză la noi faţă de naţionalităţile nemagiare, - e semnul, că Sĕcuii n'au putere de resistenţă, de o parte, ear' de altă parte, că naţiunea română, cu limba ei cea dulce şi atrăgătóre, cu însuşirile ei nobile, are puterea de a contopi în sine şi alte elemente, ei cu totul străine. Ear' stând lucrurile astfel, e pĕcat de ori-ce încercare de a ne maghiarisa pe noi, Românii din patria acésta, pentru-că naţiunea care are puterea de a asimila elemente străine, fáră constrîngere, ci pe cale pacinică şi în mod firesc, ea însaşi nu se va desnaţionalisa nici-odată. Şi aceea sigur o ştiu politicianii maghiari, că din acésta naţiune facem parte şi noi.”
Orice comparaţie cu campaniile din presa din Ungaria şi cea de limbă maghiară din România despre românizarea „ţinutului secuiesc” şi alte teme asemănătoare, este cu totul întâmplătoare.
În încheiere, redăm câteva din hotărârile Congresului Secuiesc ţinut în anul 1902, la Tuşnad, sub patronajul Guvernului maghiar, din care reiese legătura strânsă dintre ţinutul din Ardeal (judeţele Mureş, Odorhei, Ciuc şi Treiscaune) şi România de dincoace de Carpaţi, ceea ce dovedeşte că acest ţinut formează o unitate economică cu România.
Congresul a constatat că unirea Ardealului cu Ungaria la 1867/68 nu a schimbat în bine soartea Secuilor, care, din cauza condiţiilor severe vamale înspre România, n-au de unde să-şi mai procure alimente, în primul rând cereale. Produsele secuieşti nu pot fi vândute pe piaţa budapestană, căci transportul scumpeşte prea mult preţul articolelor la vânzare. Oricât ar produce Secuimea în materie de articole industriale, ele rămân fără valoare în lipsă de cumpărători. Situaţia nu poate fi satisfăcută decât printr-un export şi import foarte intensiv înspre Răsărit, în primul rând înspre România.
În documentele Congresului se afirmă că „tinerii secui, care au învăţat meserii, nu sunt primiţi în uzinele şi întreprinderile din Ungaria şi nu pot găsi plasament decât în România” şi că „o ridicare socială - economică a Secuilor nu se poate face decât în strânse legături cu teritoriile de dincolo de Carpaţi. În consecinţă se impune cu România un astfel de tratat comercial, care să înlesnească cât se poate de mult schimburile”.
În concluzie, Congresul a cerut între altele: „Căi de comunicaţii numeroase cu România; tratate comerciale favorabile cu România, ca producţia de export a Secuimii să poată fi plasată pe piaţa românească, de unde în schimb să se poată aproviziona şi Secuii cu produse agricole; posibilităţi uşoare de emigrare pentru Secui în România, ca să nu fie siliţi să ia drumurile Americii”.
Interesul constant manifestat de fruntaşii secuilor şi mediul de afaceri din secuime, în anii care au urmat Congresului de la Tuşnad din anul 1902, este ilustrat şi de excursia documentară organizată în august 1906 de către Prefectura Treiscaune pentru a vizita Expoziţia din Parcul Carol din Bucureşti, organizată cu prilejul marcării a 40 de ani de domnie a Regelui Carol I. La această excursie au participat 303 persoane (proprietari, întreprinzători, primari, funcţionari ş.a.) din toate localităţile din judeţ.
După 40 de ani, când Transilvania de Nord Este a fost cedată Ungariei horthyiste, prin Dictatul de la Viena, secuii, fiind lipsiţi de legăturile fireşti cu România - economice, de infrastructură, sociale etc. -, s-au aflat într-o situaţie aproape falimentară, regretând euforia iniţială de a face parte din „mica lume maghiară” din inima României.
Istoricul clujean Vasile Lechinţan, autor al mai multor studii despre convieţuirea româno-secuiască (din care amintim Limba română în viaţa secuilor de-a lungul secolelor, în prefaţa la volumul „Nicolae Iorga despre secui şi rostul lor între români”), concluzionează: „Rostul secuilor a fost între români pe o perioadă de timp milenară - o realitate implacabilă a destinelor noastre comune”...