Secuii din România

În decursul vremii, au fost şi evenimente istorice care au determinat masive deplasări de populaţie dinspre Transilvania (respectiv fostele scaune secuieşti) spre Principatele Române, respectiv cele din perioada 1761-1764, când după „măcelul” de la Madefalău, un număr mare de secui din Ciuc (270 familii) şi Treiscaune (1.767 suflete, în 1744) s-au refugiat în Moldova; în afară de cei refugiaţi, în satele din judeţele Rădăuţi şi Suceava au fost colonizaţi atunci 2.678 secui.
Emigrările n-au încetat, cunoscând o nouă sporire peste un secol, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza şi în anii ce au urmat. Astfel, conform unei situaţii statistice din anul 1870, din totalul celor care au emigrat, pe parcursul unui an, din scaunele Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei, de 3.150 persoane, marea majoritate, respectiv 3.122, au emigrat în România. Când majoritatea românilor ardeleni emigrau în America, majoritatea secuilor emigrau în România.
Migraţia populaţiei din judeţele secuieşti a înregistrat valori mari, motiv pentru care anii de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au îngrijorat autorităţile locale, care au solicitat sprijinul Budapestei pentru elaborarea unei strategii de dezvoltare economico-socială a zonei, ca, prin aceasta, să se asigure „salvarea secuimii”.
Războiul vamal al monarhiei austro-ungare cu România (1886-1891) a provocat, între altele, masive emigrări printre secui, care secole de-a rândul au fost obişnuiţi să-şi câştige, la nevoie, pâinea în Principatele Române. Numai între anii 1880-1890 au fost eliberate 23.405 paşapoarte în judeţele Ciuc, Trei Scaune şi Odorhei ai căror purtători au plecat în România, iar alte mii de ţărani săraci şi mici meseriaşi ruinaţi s-au refugiat în Moldova prin potecile munţilor. Numai în perioada 1881-1894 au emigrat definitiv, din Transilvania în România, un număr de 50.513 persoane, provenind din 8 comitate, în rândul cărora se află şi cele trei „secuieşti”: Ciuc - 6.615, Odorhei - 6.236, Trei Scaune - 7.228.
Modul cum se raportau autorităţile de la Budapesta la acest adevărat fenomet social, cu consecinţe multiple asupra realităţilor din Ungaria dualistă, îl vom ilustra cu două editoriale din publicaţia „Telegraful Român”, publicaţie întemeiată de Sfântul Andrei Şaguna, la Sibiu, în anul 1853, având apariţie neîntreruptă până în prezent.
Editorialul din „Telegraful Român”, numărul din 4/16 August 1898, intitulat „Secuii”, ne prilejuieşte cunoaşterea „de la sursă” a unor dimensiuni ale relaţiilor dintre secui, români şi maghiari, la sfârşitul secolului al XIX-lea, şi modul cum acestea sunt relatate în presa vremii. Este perioada când, după euforia serbării „mileniului maghiar”, autorităţile de la Budapesta şi cele din „Secuime”, confruntate cu o rată însemnată a emigrării secuilor spre Regatul României, încercau să stăvilească acest fenomen, elaborând un plan de „salvare a Secuimii”.
Articolul este reprezentativ pentru modalităţile de manipulare folosite de mass-media budapestană, când în joc sunt „interesele majore ale naţiunii maghiare”, dar şi pentru răspunsurile profesioniste, exprimate cu claritate şi demnitate de către ziariştii români ardeleni, în cazul de faţă de către cei de la „Telegraful Român”. Acestea sunt argumentele pentru care redăm câteva fragmente ale articolului menţionat, cu precizarea că acesta nu este semnat.
„Abia se mişcă vreun păr în capul unui secui şi deja se aude prin rostul foilor maghiare ţipetul întregii „naţiuni”, care compătimeşte pe cei câteva sute de mii de secui, aşezaţi în sud-estul patriei noastre şi în care concetăţenii maghiari îşi pun toată nădejdea, sperând că, cu ajutorul lor le va succede cu timpul a înghiţi tot colosul nemaghiar dintre Secuime şi Tisa. Într-adevăr nu sunt cetăţeni, care să fie cu considerare şi bunăvoinţă trataţi de guvernul ungar, ca şi secuii; ei sunt fiii dezmerdaţi ai ţării…
Făcutu-li-s-au şcoli elementare şi de specialitate, de industrie etc., făcutu-li-s-au căi ferate şi fel şi fel de favoruri; cu toate acestea nu se întramă, nu dau înainte, nu progresează. Abia este cineva - afară de fostul deputat Ugron Gabor - secui, care să joace rol mai însemnat în viaţa maghiarilor, care să se ridice la un nivel mai înalt al vieţii sociale (este vorba, desigur, de percepţia autorului, la data scrierii articolului - n.n.). Asta îi nelinişteşte pe maghiari. Necazul lor îşi ajunge culmea, mai ales când află, că elementul secuiesc nu este conştient despre rolul şi partea ce i-o dă „naţiunea” între realizarea utopicei idei a statului naţional-maghiar, şi când sunt siliţi a constata că secui în masă trec frontiera căutându-şi mijloace de trai în vecina Românie.
Aşa au adus în zilele acestea foile maghiare ştirea, că numai din Remetea-Girgeului, care a ars aproape toată mai anii trecuţi, au plecat astă-primăvară 500 de inşi în România, şi că după o petrecere de trei luni s-au întors acasă flenduroşi şi flămânzi, ca vai de ei. „Pester Lloyd” le face următoriu tablou: „Toţi sunt desilusionaţi şi amărâţi şi oferă o privelişte mişcătoare de vaiet şi miserie. În urma muncii grele şi de oboseala drumului, sunt toţi istoviţi; hainele lor sunt sfârtecate şi blesteamă minutul în care s-au decis a pleca”.
Că secuii şi toţi ungurii ar fi rău trataţi în România, încă este o scornitură. Eram în toamna anului 1894 în Moldova şi mă plimbam prin piaţa Bacăului cu deputatul din cameră, acum prefectul judeţului, dl. Leca. Acolo dl. Leca observă un ţăran, pe care adresându-l cu „Janos bacsi”, îl chemă spre noi şi mi-l prezentă. Eu l-am întreţinut ungureşte mult de tot şi din toate vorbele lui am aflat că vorbea limba maghiară, că-i merge bine, că are conştiinţa originii lui maghiare, şi nu se plânge, decât de necazurile, care adeseori vin peste cetăţenii unei ţări fără deosebire. Despărţindu-se de noi cu invitarea la căsătoria fiului său, îmi comunică domnul Leca, că numitul ţăran ungur şi-a câştigat o avere de vreo 200.000 franci.
N-au deci concetăţenii noştri maghiari de a defăima Ţara Românească şi de a se plânge contra ei, pentru că adăposteşte la sine compatrioţi de ai noştri, care aici nu pot trăi, şi caută a înlătura greutăţile şi nevoile, care zilnic se înmulţesc, făcând tot mai insuportabil traiul poporului. Cu aceea că ministru Darnyi va coloniza câteva sute de familii secuieşti pe moşiile satului de la Nimigea-ungurească, Sărmaşul-mare şi Vinţu, nu-i mântuită ţara, nici chiar secui. S-au mai făcut şi altă dată asemenea încercări, dar n-au prea avut succes.
Din acest incident era cât pe aici să se pornească un şir ieremiade (!?), care să deplângă amarele păţanii ale secuilor pribegiţi. Dar lamentările ziaristice sunt cu totul neadevărate, sau cel puţin foarte exagerate. Cine cunoaşte mai de aproape referinţele, acela nu le poate admite, mai ales când este cunoscut, că - oricât de favoruri şi uşurări se fac secuilor - ei totuşi se simţesc mai bine în Moldova, unde munca lor se plăteşte mai bine şi astfel câştigul e mai mare. Din timpurile vechi a fost Moldova pentru secui o ţară ospitalieră, o mamă, care i-a prevăzut cu toate. De aceea pe timpul luptelor cu Mihai Viteazul au ţinut partea acestuia şi au prins pe Batthori şi l-au decapitat, ducând capul lui viteazului principe român. Astăzi încă poţi avea ocaziunea a auzi din gura secuiului nestricat de duhul şovinismului, că „nu-i ţară ca Moldova, în care să poţi face mai uşor şi mai multe parale”.
Aşa şi este, de aceea nu-i poţi reţine de la trecerea frontierei. Dacă nu-i dai pas (paşaport - n.n.) în toată regula, o apucă pe vama cucului şi tot se duce. De nu-i i-ar atrage condiţiile mai favorabile, desigur secuii ar rămâne acasă: aşa însă se duc şi noi numai mulţumiri avem a aduce României pentru aceasta, căci îi prevede cu un capital frumos, pe care îl scot din ţară şi îl aduc la noi şi totodată ne scuteşte de emigrări mai mari în America, de unde nu prea este întoarcere, pe când din România toţi se întorc după un timp mai lung sau mai scurt. Servitorimea de toate categoriile din România încă în mare parte e reprezentată dintre Secui (în timpul din urmă a început mărginenii noştri a le face concurenţă). Cuvântul „unguroaică” a devenit în România chiar nume colectiv însemnând fete de casă. Servitorimea aceasta se bucură acolo de o situaţie favorabilă. Mulţi fac parale şi ajută în mod însemnat pe cei rămaşi acasă; alţii fac chiar stare şi astfel se întorc acasă, se căsătoresc bucurându-se toată viaţa lor de ospitalitatea ţării, pe care ziariştii de reşedinţă acum o batjocoresc. Iată dar, că nu corespund adevărului lui „Pester Lioyd”, când zice: „România peste tot nu este Eldorado pentru emigranţă”. Din contră, numai un om leneş şi decăzut n-a putut trăi acolo; iar cei isteţi şi-au făcut adeseori averi foarte considerabile, pe care nu odată le-au folosit în contra intereselor ţării, care i-a încălzit la sânul său. Să dezvolte guvernul ungar activitatea, ce-o pune în interesul maghiarizării, pentru ridicarea sorţii poporului şi atunci cetăţenii nu vor lua lumea-n cap. Nimeni nu-şi părăseşte vatra fără o cauză şi nu-i atras acolo, unde-i mai rău ca acasă”.
După un secol, nimic nou sub soare…