Semnificaţia dogmatică a praznicului Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria († 25 martie)

Studiind calendarul nostru creştin-ortodox observăm cu câtă înţelepciune au aşezat Părinţii Bisericii acolo toate sărbătorile, perioadele de post, astfel calendarul poate fi înţeles ca un lecţionar ortodox unde în întreg anul liturgic se recapitulează toată istoria omenirii, de la Adam până în actualitate, şi de aici, în veşnicie.
În ultima duminică pregătitoare pentru Postul Paştelui se vorbeşte despre izgonirea lui Adam şi a Evei din rai, apoi în ziua următoare începe călătoria postului ce ne reaminteşte de timpul de aşteptare dintre căderea protopărinţilor noştri şi vremea venirii unui Răscumpărător, perioadă care se întinde pe întregul itinerar vetero-testamentar (al Vechiului Testament).
Şi, iată-ne ajunşi în timpul Postului Mare, la „plinirea vremii”, când ni se aduce Vestea cea Bună, venirea lui Hristos în lume prin Taina Întrupării din Preasfânta Fecioară Maria. Întotdeauna sărbătoarea Buna Vestire cade în Postul Paştelui ca anunţare a venirii lui Hristos. Noi în asprimea Postului nu postim fără nădejde, ci suntem încredinţaţi şi ştim că Mântuitorul a venit şi S-a sălăşluit între noi.
În cele ce urmează voi prezenta alese învăţături duhovniceşti, la cinstitul praznic al Bunei Vestiri, culese din magistrala operă a Mitropolitului grec Ierotheos de Nafpaktos, Praznicele Maicii Domnului - o perspectivă istorică şi teologică, Editura Bonifaciu, 2019, 607 pagini. Părintele Mitropolit alocă în această carte 180 de pagini Praznicului Bunei Vestiri. Este una dintre cele mai complete lucrări, cu referire la Sărbătorile Maicii Domnului, apărute şi traduse în limba română:
1. „Să fie!” al lui Dumnezeu şi „Fie!” al Fecioarei Maria
Sfântul Filaret, Mitropolitul Moscovei (1782-1867), vorbind despre Buna Vestire a Maicii Domnului, compară actul creaţiei, care s-a săvârşit prin cuvântul lui Dumnezeu („Să fie!” - Facere 1:3, 6, 14), cu noua creaţie, care s-a săvârşit prin ascultarea Fecioarei Maria („Fie!” - Luca 1, 38). Citatul urmă¬tor este preluat dintr-un studiu al Părintelui Gheorghe Florovsky. Sfântul Filaret al Moscovei scrie: „În zilele facerii lumii, când Dumnezeu a rostit cuvântul Său viu şi atotputernic: «Să fie!», cuvântul Creatorului a adus la existenţă făpturile. Dar cu greu aş putea spune ce s-a întâmplat în ziua, unică în istoria lumii, când Preasfânta Maria a rostit smeritul şi supusul ei: «Fie!»; atunci cuvântul creaturii s-a făcut pricină să Se pogoare în lume Creatorul! Dumnezeu Şi-a rostit cuvântul Său şi aici: «Vei lua în pântece şi vei naşte fiu (…) şi Acesta va fi mare (…) şi va împărăţi peste casa lui Iacov în veci». Dar iarăşi se petrece ceva dumnezeiesc şi de neînţeles - Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu Îşi amână lucrarea, îngăduindu-Şi să întârzie din pricina cuvântului Mariei: «Cum va fi aceasta?». Era nevoie de smeritul ei «Fie!» pentru înfăptuirea atotputernicului «Să fie!» al lui Dumnezeu. Ce putere tainică, în stare să ducă la un asemenea rezultat uimitor, cuprind oare aceste simple cuvinte: «Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău»? Această minunată putere este curata şi desăvârşita dăruire de sine a Mariei către Dumnezeu, o dăruire a voinţei ei, a gândului ei, a sufletului ei, a întregii ei existenţe, a tuturor puterilor ei, a tuturor lucrărilor ei, a tuturor nădejdilor şi aşteptărilor ei”.
Dumnezeu are esenţă şi energie şi a zidit lumea prin energia Lui necreată. La începutul creaţiei a spus: „Să fie lumină!” şi îndată s-a făcut lumina. La fel s-a petrecut în toate zilele creaţiei. Întreaga lume sensibilă este rezultatul energiei lui Dumnezeu, de aceea şi înăuntrul creaţiei există raţiunile lucrurilor, energia dătătoare de fiinţă, de viaţă şi de înţelepciune a lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu a avut nevoie de consimţământul lumii pentru a o crea, deoarece creaţia nu avea voinţă, însă pentru crearea din nou a omului a avut nevoie de consimţământul lui. În teologie vorbim despre împreună-lucrare, ceea ce înseamnă că Dumnezeu lucrează, iar omul împreună-lucrează cu El. Dumnezeu nu poate să încalce libertatea omului. Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că Dumnezeu nu îl mântuieşte pe om împotriva voinţei lui. El scrie: „Duhul nu naşte în om o intenţie pe care omul nu o voieşte, ci întoarce spre îndumnezeire numai intenţia voită de om”.
La Buna Vestire a Maicii Domnului era nevoie de încuviinţarea ei. Astfel, „Să fie!” al lui Dumnezeu întârzia de veacuri, fiindcă Dumnezeu aştepta persoana potrivită care să spună: „Fie!”, lucru pe care l-a făcut Născătoarea de Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă însă că Fecioara Maria ar fi putut şi să nu primească lucrarea lui Dumnezeu, aşa cum susţin cei care interpretează această temă dintr-o perspectivă umanistă şi antropologică. Fecioara ajunsese la îndumnezeire în Sfânta Sfintelor, aşa încât voinţa ei era firească.
Sfântul Maxim Mărturisitorul învaţă că în om, îna¬inte de cădere, voinţa era firească, adică era poftă a firii, iar ulterior, prin alegere, a devenit voinţă gnomică. Când ne referim la voinţa gnomică, înţelegem că omul alege între două lucruri, fapt care arată nedesăvârşirea firii umane. Însă când omul ajunge la îndumnezeire, atunci voinţa lui devine firească, ceea ce înseamnă că devine statornică, aşa încât omul voieşte şi face ceea ce voieşte Dumnezeu. Cel îndumnezeit, văzătorul de Dumnezeu, se uneşte cu El, Îl iubeşte mult şi face cu toată libertatea ceea ce voieşte Dumnezeu.
Fecioara Maria a avut o puternică încredinţare lă¬untrică despre voia lui Dumnezeu şi nu a intenţionat să o respingă. Întrebarea pe care Născătoarea de Dumnezeu i-a pus-o Arhanghelului Gavriil a fost nu pentru a face o alegere - „da” sau „nu” -, ci pentru a nu cădea în înşelare, ca oarecând strămoaşa ei Eva şi, de asemenea, pentru a afla cum anume avea să se împlinească voia lui Dumnezeu.
2. Conţinutul teologic al praznicului Bunei Vestiri
Vom sublinia în continuare două aspecte interesante legate de marea însemnătate a praznicului Bunei Vestiri, referitoare la naşterea din nou a omului.
Primul aspect este legat de ceea ce spune imnograful într-una din cântări: „Unde voieşte Dumnezeu, se biruieşte rânduiala firii”. Aceasta este o parafrazare a cuvântului din Evanghelia de la Luca: „La Dumnezeu nimic nu e cu neputinţă” (Luca 1: 37). În persoana Maicii Domnului a fost biruită orice rânduială firească, aşa cum se vede limpede îndeosebi din felul în care a zămislit, a purtat în pântece şi a născut.
Zămislirea lui Hristos în pântecele Maicii Domnului s-a făcut de la Duhul Sfânt, fără de sămânţă şi plăcere. Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, îl înfăţişează pe arhanghel zicând Fecioarei: „Iată că vei zămisli în pântece zămislire fără de sămânţă, zămislire dumnezeiască şi de negrăit, fără însoţire cu bărbat!”.
Prin zămislirea cea fără de sămânţă şi plăcere, Hristos a asumat în ipostasul Lui atât firea curată a lui Adam de dinainte de călcarea poruncii, cât şi stricăciunea şi moartea de după căderea lui, pentru a birui în Trupul Său păcatul, diavolul şi moartea.
Purtarea în pântece şi naşterea lui Hristos au fost fără osteneală, fără stricăciune şi fără durere. Iosif Vriennios spune: „Acolo unde zămislirea este însoţită de plăcere, negreşit naşterea este însoţită de durere”. Acesta este chipul firesc în care se nasc oamenii şi rânduiala firească a lucrurilor. Dar în cazul naşterii lui Hristos din Fecioara Maria, toate s-au petrecut altfel. Maica Domnului nu a simţit durerile naşterii, fiindcă, după cum spune Sfântul Grigorie al Nyssei, „când purtarea în pântece nu este precedată de plăcere, nu îi urmează nici durerea”.
Prin analogie, ceea ce s-a petrecut cu Maica Domnului se petrece lăuntric cu toţi cei care se unesc cu Hristos şi primesc Duhul Sfânt. Prin harul lui Dumnezeu se biruieşte în ei rânduiala firească a lucrurilor, deoarece dualitatea plăcere-durere, care îi preocupă pe oamenii din toate timpurile, este depăşită.
Într-adevăr, desfătarea plăcerii aduce cu ea în mod necesar durerea, iar când omul nu ştie cum să întâmpine cu folos durerea, atunci sfârşeşte prin a se deda iarăşi plăcerii care conduce din nou la durere. Acest lucru dă existenţei umane un caracter tragic.
Praznicul Bunei Vestiri a Maicii Domnului ne arată cum putem depăşi dualitatea plăcere-durere, prin tămăduirea celor ce se nasc din plăcere şi răbdarea de bunăvoie a tot ceea ce ţine de durere.
Al doilea aspect este legat de faptul că, prin analogie, toţi putem trăi, dacă vrem, experienţa Bunei Vestiri prin zămislirea lui Hristos în inima noastră. Este cunoscut dialogul lui Hristos cu acea femeie din popor care I-a spus: „Fericit pântecele care Te-a purtat şi pieptul la care ai supt”. Hristos i-a răspuns: „Aşa este, dar fericiţi sunt cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pe el” (Luca 11: 27-28), fiindcă aceştia devin maici ale Lui. Sfântul Apostol Pavel suferă pentru fiii săi duhov¬niceşti, fiindcă voieşte ca Hristos să ia chip în ei: „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi” (Galateni 4: 19). Sfântul Grigorie al Nyssei spune: „Ceea ce s-a petrecut trupeşte în Preacurata Maria, anume că plinătatea Dumnezeirii care era în Hristos a strălucit prin Fecioara, se petrece întocmai în fiecare suflet care vieţuieşte cu cuget feciorelnic”. Iar Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cuvântul lui Dumnezeu, Cel Ce odată pentru totdeauna S-a născut cu trup, voieşte pururea, din milostivire, să Se nască în Duh în cei care doresc şi Se face prunc, luând chip în aceia prin virtuţi”.
Praznicul Bunei Vestiri a Maicii Domnului este bogat în conţinut teologic. El nu se reduce 1a câteva gânduri sau speculaţii omeneşti, ci urmăreşte curăţirea inimii, luminarea minţii şi îndumnezeirea. Depăşirea plăcerii şi a durerii reprezintă, de fapt, curăţirea omului de patimi, iar naşterea lui Hristos într-o inimă feciorelnică, neîntinată de lucrarea patimilor, reprezintă îndumnezeirea ipostasului omenesc.
Toate praznicele împărăteşti şi ale Maicii Domnului au un conţinut teologic foarte adânc şi nu se reduc la o sărbătorire superficială sau la o slujire de tipic. Scopul lor, după cuvântul Sfântului Simeon Noul Teolog, este să ne facă să simţim în inimile noastre „săltările în pântece ale lui Hristos”.
Prin zămislirea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, Maica Domnului devine singura «Fecioară Mamă» care este «început, izvor şi rădăcină» a desăvârşirii la care este chemată umanitatea. Amin.