Sfiinţii ii Apostolii Petru şii Pavel


„În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor” (Prochimen, Glasul al IV- lea)
Autor: 

prof. Alemănuţa Lihor

Luni, 29 iunie, Biserica Ortodoxă Română îi sărbătoreşte pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel. De ce oare se sărbătoresc cei doi sfinţi în aceeaşi zi, ţinând cont că cele două vase alese ale lui Dumnezeu au avut o traiectorie puţin diferită. Sfântul Petru l-a cunoscut în mod direct pe Mântuitorul, iar Sfântul Pavel a fost chemat la apostolat pe drumul Damascului, după Înălţarea Domnului la cer.
Pătimirile Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel sunt istorisite în mod diferit de istoricii bisericeşti. Gaius, cronicar bisericesc, Zeferinius, episcop al Romei, şi Dionisius, episcop al Corintului, spun că Apostolii Petru şi Pavel au suferit mucenicia împreună, în acelaşi an, în aceeaşi zi, pe 29 iunie, anul 67 d. Hr., al treisprezecelea an al domniei lui Nero. Sfântul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, şi cronicarii Iustin şi Irineu spun că Sfântul Pavel a pătimit la un an după Sfântul Petru, dar în aceeaşi zi, pe 29 iunie. În concluzie, avem un motiv întemeiat să sărbătorim pe cei doi sfinţi apostoli în aceeaşi zi.
Sfântul Apostol Petru a fost fratele întâiului chemat Apostolul Andrei, care mai înainte de chemarea sa la apostolat se numea Simon, fiul lui Iona. Era un om simplu şi neştiutor de carte, fiind însurat şi avea doi copii: un fiu şi o fiică. De meserie, Simon era pescar; fiind sărac, el avea grijă de familie din lucrul mâinilor sale, hrănindu-şi soţia, copiii, soacra şi pe bătrânul său tată, Iona.
După minunea petrecută pe malul Mării Galileii, Domnul Iisus Hristos văzându-i pe Petru şi pe Andrei a spus: „Urmaţi-mă şi vă voi face pescari de oameni!”. De atunci, Petru a lăsat tot şi a devenit ucenic al lui Hristos.
Era iubit de Iisus pentru simplitatea inimii lui. Pentru credinţa sa, Petru a fost învrednicit să vadă multe minuni ale Domnului: i s-a vindecat soacra de friguri, a mers pe apă, a văzut minunea pescuirii minunate, schimbarea la faţă a Domnului de pe Muntele Tabor. El a fost chiar socotit vrednic de a vedea cea mai mare minune, pe Domnul Iisus Hristos înviat, precum istoriseşte Sfântul Evanghelist Luca: „… a înviat a treia zi după Scripturi; şi S-a arătat lui Simon” (Luca 24, 34). Întreita sa lepădare de Domnul a fost plânsă pe de-a-ntregul prin întreita sa mărturisire a iubirii ce o poartă Mântuitorului, în răspunsul său: „Doamne, Tu ştii toate. Tu ştii că Te iubesc” (Ioan 21, 15-17). Şi Hristos l-a ridicat la rangul de apostol, încredinţându-i, în mod simbolic, cheile împărăţiei cereşti.
După înălţare, a fost primul apostol şi propovăduitor al Cuvântului Domnului, care a câştigat într-o oră „ca la trei mii de suflete” (Fapte 2, 14-41). El şi-a arătat marea sa putere de a săvârşi minuni. Nu numai mâinile şi cuvintele sale făceau minuni, ci chiar şi umbra sa vindeca, „încât scoteau pe cei bolnavi în uliţe şi-i puneau pe pături şi pe tărgi, ca venind Petru, măcar umbra lui să umbrească pe vreunul” (Fapte 5, 15).
În „Viaţa Sfântului Petru”, povestită de istoricul Simeon Metafrastul, se spune că Sfântul Petru a pătimit din pricina celor două concubine preferate ale lui Nero, pe care Apostolul Petru le-a convertit la creştinism şi le-a învăţat să trăiască în castitate. A fost întemniţat şi condamnat la moarte prin răstignire. Apostolul a spus: „Răstigniţi-mă cu capul în jos, ca să pot privi la ceruri unde mă voi duce”. A încredinţat Domnului sufletul său curat în ziua de 29 iunie, anul 67 d. Hr..
Sfântul Pavel, înainte de a deveni apostol se numea Saul, era evreu din neamul lui Veniamin. S-a născut în Tars, din părinţi de vază, cetăţeni romani. A fost ucenicul lui Gamaliel, devenind chiar un propovăduitor al Legii Vechi. A fost martor la mucenicia Sfântului Ştefan, păzind hainele iudeilor care aruncau cu pietre în Ştefan. Mai târziu, pe drumul Damascului, Saul primeşte o descoperire de la Mântuitorul şi, astfel, dintr-un prigonitor al creştinilor va deveni un înfocat apărător şi propovăduitor al credinţei creştine.
Dar, în comparaţie cu Sfântul Petru, Sfântul Pavel, pentru că acesta îi era numele după botez, a primit înştiinţare că va fii apostol al neamurilor: „Mergi, că Eu te voi trimite departe, la neamuri” (Fapte 22, 18-21). Sfântul Pavel a pornit a învăţa pe oameni cuvântul Evangheliei. El a fost unul dintre cei mai mari apostoli creştini, călătorind prin foarte multe ţări şi întemeind foarte multe Biserici creştine. A fost întemniţat de mai multe ori, la Roma, dar niciodată nu s-a lepădat de credinţa în Hristos. După mai multe încercări, a avut vedenia apropiatelor sale pătimiri. Sfântul Apostol i-a scris ucenicului său Timotei, zicând: „Că eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea” (II Timotei 4, 2-6).
La Roma, Sfântul Pavel a povăţuit atât bărbaţii, cât şi femeile să trăiască o viaţă curată şi castă. Astfel, şi el, ca şi Sfântul Petru, şi-a atras mânia împăratului Nero, care a poruncit uciderea acestuia, tăindu-i-se capul (fiind cetăţean roman nu putea fi omorât în chip ruşinos). Când preasfântul cap al Apostolului Pavel a fost tăiat, din rană a curs lapte cu sânge. Astfel, a adormit sfântul, vasul ales al lui Dumnezeu, învăţătorul neamurilor, cel care a uimit atât pe oameni cât şi pe îngeri, cel cu râvnă mărturisitor al credinţei creştine.
„Cei ce sunteţi între apostoli mai întâi pe scaun şezători, şi lumii învăţători, Stăpânului tuturor rugaţi-vă pace lumii să dăruiască, şi sufletelor noastre mare milă” (Troparul Sfinţilor Apostoli, Glasul al IV-lea).