SPRE LUARE AMINTE!


Autor: 

Lazăr Lădariu

Trăgând linie şi făcându-şi, cu enormă satisfacţie, socotelile, în anul 2000, după 10 ani de prezenţă în Parlamentul României, în postura aceea care o defi neşte ca struţo- cămilă, adică nici uniune culturală, nici partid, în noul „Program electoral 2000”, UDMR făcea o trimitere la anul 1996, când a intrat la guvernare în coaliţia CDR, considerată perioada „decisivă pentru comunitatea naţională maghiară din România”. Folosind pentru prima oara sintagma „comunitate naţională maghiară”, în locul celei mai de dinainte - „minoritatea maghiară” -, liderii UDMR îşi manifestau bucuria într-o atmosferă de totală satisfacţie pentru ce, cât şi cum au dobândit până atunci. Existau suficiente motive de deplină mulţumire pentru UDMR, considerând - aşa cum se preciza în noul program - că „Uniunea a ajuns într-o situaţie fără precedent în istoria maghiarilor din România: a devenit membră a Coaliţiei de guvernământ”.
Totul, în doar patru ani (1996- 2000)! Patru ani în care s-au mai adeverit o dată, dacă mai era cazul, spusele românului: „Nu-i prost cel care mănâncă şapte pâini, ci acela care i le dă!”. Concesii după concesii, compromisuri cu carul, privilegii şi „discriminări pozitive” pentru o singură minoritate - cea maghiară. Şi cine erau cei care le dădeau atunci udemeriştilor biberonul pretenţiilor absurde şi pâinea albă românească de înfulecat? PNTCD, PNL, PD! Iar dacă lui Ivan i se dă nas, se urcă pe divan! Odată cu puterea în mână fi ind, primită de la guvernarea CDR-istă, văzându- se cu pâinea şi cuţitul, Ciocciolina a început să se obrăznicească! În postura unui jolly-jocker, UDMR a început să pună condiţii, să şantajeze, cum o face tot timpul, pentru a-şi atinge ţelul cât se poate de clar. Au început cu tablele bilingve de la Târgu-Mureş (ciudat, nu prin Harghita şi Covasna, unde, neîntărâtaţi, secuii şedeau cuminţi!), unde, după începutul acelui minirăzboi civil, târgumureşean, din 20 martie 1990, stopat de Vatra Românească şi PUNR-ul abia născut, l-au împins la înaintare pe marioneta Fodor Imre, primar pe atunci, azi „scăunaş” de nădejde prin visata autonomie teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc. Apoi, au cerut maghiara ca a doua limbă ofi cială, privilegii în învăţământul de stat etc.. Doar din poziţia în care se află mereu, din 1990 încoace, participând la guvernare - se preciza în program -, „UDMR îşi poate îndeplini misiunea sa de apărare a intereselor”. Întrebarea e: care interese? Şi, mai ales, ale cui? Este, cumva, vorba despre apărarea intereselor naţionale? Nicidecum! Cuvântul „naţional” lipseşte, cu desăvârşire, din limbajul lor, ei fugind de el precum dracul de tămâie. (urmare din pagina 1)
Conducându-se după profitabila strategie a „paşilor mărunţi”, ei, udemeriştii, nu au avut niciodată drept scop apărarea intereselor naţionale ale României, ci doar ale celor personale, cât mai multe şi mai profi tabile! Nu spunea, oare, domnul Frunda Gyorgy, într- un moment de sinceritate, pe la Parlamentul European (PE), că el, deputat în Parlamentul României, acolo nu apără altceva decât interesele minorităţii maghiare? Gura păcătosului adevăruri grăieşte! S-a molipsit, şi-l urmează azi, îndeaproape, Tokes Laszlo, Satana ajunsă, la propunere ungurească şi votată cu mână românească (de le-ar seca!) a PD-L, vicepreşedinte al PE. Ce ruşine! Văzând că le merge, că, faţă de 1996, în doar patru ani s-au înmulţit bostanii din căruţa udemeristă, prin tot mai multe privilegii şi discriminări pozitive privind legile învăţământului, a funcţionarilor publici, retrocedarea pământurilor şi a pădurilor, ei au întocmit - singuri spun - un program „diferit de cel de acum patru ani”, care să cuprindă „ceea ce este mai important, ce vrem şi ce putem realiza în perioada următoare”.
Aşadar, să vedem ce au vrut şi ce au realizat, conform „Programului 2000”! Oprindu-se - în Preambul - la formularea intereselor regionale, „mai clar decât până acum”, udemeriştii îşi puneau o întrebare cât se poate de clară, ascunzând, de fapt, o reală intenţie minoritară: „Trebuie să ne întrebăm: ce fel de Transilvanie dorim?”. După 21 de ani, putem răspunde, prompt, noi, românii: ei doresc o Transilvanie hăcuită, ruptă din teritoriul naţional prin autonomii pe criterii etnice - aşa cum doreşte Tokes Laszlo -, din Harghita, Covasna şi Mureş până în Satu Mare, Bihor şi chiar Banat! Şi mai adăugau ei: „Cum punem capăt procesului de asimilare?”. Apoi, adăugau, şmechereşte, sintagma „din diasporă”. Nici măcar nu se întreabă cine pe cine a asimilat în acest Ardeal de-a lungul timpului?! Cine a introdus, oare, legea maghiarizării românilor, a schimbării numelor lor, inclusiv în perioada Dictatului de la Viena?! „Trebuie să ridicăm Secuimea” - scrie acolo. Cum? Prin autonomie teritorială, pe criterii etnice, a aşa-zisului ţinut secuiesc? „Trebuie să ridicăm - se precizează tot acolo, negru pe alb - Vestul ţării! Trebuie să ridicăm toate regiunile din Transilvania locuite de maghiari.” Oare, cele locuite de români ar trebui abandonate? Aceasta-i clară discriminare! „Trebuie să luptăm, în acelaşi timp, pentru universitate maghiară de sine stătătoare...” Fie! Aşa să fi e, cum vor ei, „universitate de stat de sine stătătoare”, dar pe banii şi osteneala lor! Pentru că asta tot rupere, tot segregaţionism înseamnă! Doar aşa şi numai aşa, clamează ei, se poate garanta „supravieţuirea noastră în Secuime şi în aceste locuri, precum şi rămânerea pe pământul natal”. Întrebarea e: cine i-a alungat pe ei vreodată? Apoi, chestiunea cu „pământul natal” iar trebuie supusă unui amendament. Nu cumva, din greşeală (sau intenţionat!) au eliminat ei sintagma cea potrivită - „pământul românesc”? Pentru că Ardealu-i pământ românesc! O Europă fără „naţiuni dominante”, ci „doar cu popoare”, unde „existenţa minoritară nu este o problemă”, cu microregiuni şi regiuni pe placul lor, ar fi visatul, pentru ei, Rai pe pământ! În „situaţii dezavantajoase” - susţin ei - se află „de mai multe decenii, regiunile locuite şi de maghiari”, aşa că trebuie pus capăt situaţiei în care „banii noştri nu la îmbogăţirea altora (a românilor! - n.a.) să contribuie, ci la bunăstarea propriei comunităţi”. Aşadar, tot separatism etnic, tot autonomie teritorială! E bine să parcurgem şi câteva dintre „directivele” propuse atunci, vizând doar „interesele regionale ale Transilvaniei”, plecând de la principiul subsidiarităţii privind „dezvoltarea autonomă a regiunilor”. Ne vom referi mai mult la „Capitolul III: Identitatea naţională - drepturile minorităţilor”, din care cităm aici, pentru a ne convinge cât de spectaculos se dă cu bâta în baltă, precizarea privind: „Asigurarea drepturilor colective ale minorităţilor şi ale comunităţilor etnice în concordanţă cu normele europene şi doleanţele specifi ce fi ecărei comunităţi în parte”. Un bob zăbavă! Ne simţim obligaţi, în acest caz, să-i trimitem la Constituţia României, Legea fundamentală a ţării, care cuprinde toate drepturile individuale ale minoritarului, nu şi cele colective! Un alt alineat prevede „folosirea limbii materne în administraţia locală, în justiţie şi în viaţa publică, în general, precum şi în învăţământ la toate nivelele şi sprijinirea culturii în limba maternă”. Pot fi , şi din acest punct de vedere, chiar mai mult decât doar mulţumiţi: au primit totul! Mai au acum doar un singur hop de trecut - Legea Educaţiei Naţionale, cu prevederi imposibile, anticonstituţionale, antiromâneşti şi antieuropene! Nicio grijă! Cu votul parlamentarilor trădători ai interesului naţional, vor obţine şi aici ce doresc!
Poftele lor sunt tot mai mari! Au cerut dumnealor „retrocedarea generală a tuturor bunurilor”, precum şi a „proprietăţilor bisericeşti”? N-au apucat să-şi termine bine vorba şi au primit chiar mai mult decât au pretins! Deşi legea privind proprietatea prevede că retrocedările se fac în natură şi în bani, proprietăţile maghiare din Ardeal (fie că-i vorba de licee, universităţi, muzee, biblioteci, şcoli generale, spitale, grădiniţe etc.) au fost restituite doar în natură! Tutelar pentru ei este „dreptul de decizie şi de acţiune autonomă”! Atât. În rest, după noi, potopul! Mai deunăzi, popa Tokes se plângea, de mama focului, cât de „năpăstuiţi” sunt maghiarii din Ardeal, ce apăsaţi, chiar bătuţi şi fără drepturi sunt ei. Asta, în pofida faptului că „legea le permite dreptul la educaţie în limba maternă la toate nivelele, formele şi tipurile educaţionale, inclusiv cel profesional”. Pentru a dovedi cât de „apăsaţi” sunt ei, săracii (cu un vicepremier, Marko Bela, şi trei miniştri, Borbely Laszlo, Cseke Attila şi Kelemen Hunor!), pentru a elimina orice îndoială, vom recurge tocmai la o precizare din „Programul 2000”: „Au fost înfiinţate secţii cu predare în limba maternă (maghiară! - n.n.) la Facultăţile de Drept şi Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii «Babes-Bolyai». La deschiderea acestui an universitar, numărul studenţilor noi înscrişi la secţiile cu predare în limba maghiară a crescut de trei ori faţă de anii precedenţi. Tinerii noştri pot învăţa în limba maternă la colegiile din ţară afiliate Universităţii din Cluj (corect, Cluj-Napoca - n.a.), la Miercurea-Ciuc, Odorheiu-Secuiesc, Gheorgheni, Târgu-Secuiesc, Satu-Mare, Aiud”. Acestea ce sunt? Nu sunt drepturi?! Cu toate acestea, mintea unora zboară prin copacii „autonomizării formelor şi nivelelor de învăţământ” separatiste, culminând cu acel „scop primordial, continuu, al UDMR: înfiinţarea universităţii maghiare de stat”. Să nu mai vorbim că, subit, nu mai pot de dorul ceangăilor, cărora ei se angajează să le asigure, „prin lege, toate formele de învăţământ în limba maternă”, uitând, cu totul - şi o dovedea, confirmând acest adevăr, marele profesor de prin anii ’50 al Liceului „Al. Papiu Ilarian”, Dumitru Martinaş, ceangău fiind -, că aceştia nu sunt maghiari, ci o comunitate religioasă înainte de toate.
Ei, udemeriştii, nu pot trăi, în această Românie, mamă pentru toţi, decât dacă „garanţia dezvoltării vieţii noastre culturale este autonomia culturală”, după care au croit şi stupida Lege a minorităţilor, care zace, de bună ce e, prin birourile parlamentarilor. Şi nu oricum, ci o „garanţie pe termen lung a autonomiei noastre culturale”. Şi au început să deşarte sacul pretenţiilor: muzeu maghiar de stat, descentralizarea (mare pericol! - n.n.) sistemului de arhive, „sprijinirea, în mod deosebit, a comunităţilor periclitate de procesul de asimilare”, „folosirea liberă a simbolurilor naţionale proprii, alături de cele ale statului român, cu ocazia sărbătorilor şi întrunirilor noastre” (alt fel de separatism!), sprijinirea „revendicărilor ceangăilor din Moldova”, „strânsa cooperare cu bisericile istorice maghiare din Transilvania”, „sistem naţional public de radio şi televiziune în limba maghiară, bazat pe studiourile teritoriale”, „înfi inţarea unui studio de radio şi televiziune în Secuime”, „înfi inţarea unui post de radio FM pentru comunitatea ceangăilor din Moldova”... Se repetă, la infi - nit, sintagma „folosirea neîngrădită a limbii materne”, de parcă cineva le-ar fi pus vreodată crosa la patină, lipindu-i de mantinela românească! Nu puţine, în programul amintit - ne referim acum la Anexă -, au fost cererile organizaţiilor teritoriale ale UDMR: „repunerea în drepturi a Colegiului «Bethlen Gabor» asupra proprietăţii locuinţelor profesorilor de la Aiud”, „renovarea castelului de acolo” (judeţul Alba); „asigurarea funcţionării autonome a Liceului «Csiky Gergely» din Arad, prin scoaterea Liceului «Henri Coandă» din clădire”, „amplasarea statuii Libertăţii la Arad într-un loc de cinste” (Arad); „redobândirea titlului de proprietate asupra ansamblului de clădiri «Bombardir», recondiţionarea bisericilor, clădirilor, conacelor, monumentelor de la Sieu-Odorhei, Tonciu, Beclean, Sărata, Arcalia” (Bistriţa-Năsăud); „protecţia monumentelor istorice maghiare din Cluj”; „retrocedarea imobilului «Casa cu Arcade» Consiliului Local din Sfântu-Gheorghe”; „limitarea construirii cazărmii Jandarmeriei” (Covasna); „sprijinirea consiliilor locale în cazul comunităţilor care solicită desprinderea din structura administraţiei publice actuale a localităţilor Valea Izvoarelor, Chibed, Mădăraş, Glajarie” (tot separatism! - n.n.); „transformarea Liceului «Bolyai» în colegiu reformat”; „urgentarea numirii specialiştilor maghiari pregătiţi temeinic pentru conducerea instituţiilor de stat” (Mureş); „restaurarea monumentelor istorice - castelul Bolyai, castelul Apafi din Dumbrăveni, bisericile reformate de la Alma, Smig, Micasasa şi Ocna-Sibiului”, „un monument Bolyai la Buia, altul în memoria bătăliei de la Ocna-Sibiului din 1849” (Sibiu); „soluţionarea Casei Maghiare”, „retrocedarea ansamblului de clădiri aparţinând Ordinului Piariştilor”, „înfi inţarea, la Timişoara, a unei şcoli cu internat pentru elevii din diaspora”, „desprinderea localităţilor Otelec şi Tormac, cu populaţie majoritar maghiară, din structura administraţiei publice actuale” (Timiş). Cam 90 la sută din tot ce au cerut atunci, în anul 2000, în cei 10 ani care au urmat s-a şi făcut!
Este regretabil şi, în acelaşi timp, ruşinos că, iată, sub guvernarea PSD a fost reamplasată, la Arad, aşa cum pretindeau udemeriştii, „la loc de cinste”, statuia Ungariei Mari, simbol al urii şi intoleranţei milenare. Cum tot atât de ruşinoasă este cedarea de la Târgu-Mureş, în urma căreia profesorii şi elevii români au fost alungaţi din Liceul „Bolyai”, Statul Român plătind azi chirii împovărătoare pentru clădire din banii şi aşa atât de puţini. Grăbiţi, udemeriştii mureşeni cereau atunci „urgentarea numirii specialiştilor maghiari pentru conducerea instituţiilor de stat”. Zis şi făcut! A plecat la pensie domnul Valer Pop, de la Muzeu? A fost numit un maghiar. În locul domnului Constantin Cotârlan, la Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare (folosim, totuşi, această denumire) cine a urmat? Un maghiar, bineînţeles! Dar după plecarea lui Vlad Radescu de la Teatrul Naţional, cine a fost uns director? Tot un maghiar. Oare chiar este echitabil? Aşadar, nu-i prost cel care mănâncă şapte pâini! Nu aşa se zice? Dar cine i le dă? Ce-i el? Să nu ne mai întrebăm ce dă Ungaria românilor de acolo! Gaura de la covrig!
Am parcurs cu atenţie, într-o întoarcere de timp, acel „Program 2000”. Nici măcar o dată nu-i folosită sintagma „interesul naţional”! Pentru ei, România nu contează deloc! Gândul şi sufl etul lor este Ungaria. Atât! Chiar ordinea titlurilor pe broşură - în roşu-alb-verde - este următoarea: „Un viitor pentru maghiari!”, „Un viitor pentru Transilvania!”, „Un viitor pentru România!”. Deci, România la urmă! Ce mai contează? De ce ne-am întors cu 10 ani în urmă, tocmai la „Programul electoral 2000 al UDMR”? Din două motive: strategia „paşilor mici” a dat roade nesperate pentru struţo-cămila udemeristă! Din păcate, parlamentarii români, indiferent de culoarea lor politică, nici măcar nu au avut curiozitatea să deschidă „Programul electoral 2000” al UDMR. Ar fi avut ce afl a! Apoi, românii au prostul obicei să uite repede. Le reamintim!

Categorie: