„Suprarealismul” unui azi

Motto: „Mediocritatea noastră este aceea care ne determină să părăsim, să renunţăm. Marea iubire nu ştie ce înseamnă renunţarea, n-o cunoaşte. Ea nu se resemnează niciodată, căci resemnarea, la fel ca eşecul, e pentru mediocri.” – Eugen Ionescu în „Însinguratul”

Am tot mai mult senzaţia că trăiesc într-o piesă din teatrul absurdului de Eugen Ionescu sau într-o pictură suprarealistă de-a lui Salvador Dali, văzând cum oamenii se transformă în rinoceri, realităţile - în vise, faptele - în plăsmuiri, vorbele - în incoerenţe. Dali afirma: „Oare cresc eu sau universul se micşorează? Sau poate şi una şi alta? Câtă deosebire faţă de contemplările siderale atât de dureroase din adolescenţă. Prin ele mă simţeam absolut fărâmiţat, topit în elementul în care credeam la modul romantic pe vremea aceea: insondabilele, infinitele imensităţi ale cosmosului. Eram stăpânit de melancolie, fiindcă tot ce simţeam era absolut de nedefinit. Acum, dimpotrivă, emoţiile mele sunt atât de definibile, încât le-aş putea face mulajul. Pe loc mă şi hotărăsc să-mi comand unul, din ghips, care să reprezinte, cu maximum de fidelitate, emoţia contemplării bolţii celeste”.
Ce este emoţia? Cu toţii o simţim, dar fiecare, în mod diferit? Uniformizarea emoţiei aparţine unei epoci trecute şi triste, ce îşi mai face simţită prezenţa şi astăzi. De aceea, e de datoria sistemului de educaţie, atât de contestat, analizat, criticat şi hulit, să trezească, să alimenteze, să întreţină şi să dezvolte în copii şi în tineri EMOŢIA. Curiozitatea, bucuria, încântarea, aprecierea, pasiunea, speranţa, nedumerirea, surprinderea sunt emoţiile care formează bateria actului educaţional, atât de necesară funcţionării sale. Cunoaşterea vine abia după ce elevul este cuprins de emoţie. Educaţia din familie sau dintr-un cadru formal nu este un proces mecanic, sterp sau opac. Visele nu arată la fel, ideile pot fi nenumărate, părerile pot fi diferite, aşa cum „probabil universul nu este nici finit, nici infinit, cuvintele finit sau infinit fiind doar expresii care nu vor să spună nimic. Dacă nu poţi să-ţi imaginezi finitul sau infinitul, dar nici ceva nici-finit, nici-infinit, lucruri care sunt atât de elementare, atât de simple, încât ar trebui să fim creaţi astfel, încât să le putem înţelege, ce putem face altceva decât să nu mai gândim?” (Eugen Ionescu).
Aş vrea să cred că putem contribui la dezvoltarea imaginaţiei copiilor şi, implicit, la dezvoltarea gândirii critice şi creative a elevilor noştri, printr-o serie de metode, care stau la baza activităţii didactice din şcoli. Am folosit adesea, la orele de Limba şi Literatura Română, Metoda pălăriilor gânditoare, ce presupune stimularea creativităţii şi se bazează pe interpretarea de roluri. Rezultatele au fost, de fiecare dată, cele aşteptate: elevii au primit sarcinile cu mult interes şi responsabilitate; scenariul acestei activităţi a fost pentru ei mai mult decât un act de învăţare şi au creat o atmosferă teatrală de competiţie, în care actorii cei mai buni îşi spun replicile cele mai importante.
Revenind la teatrul absurdului, acesta a fost şi este perceput adesea ilogic, aşa cum şi dezvoltarea creativităţii pare pentru unii facultativă şi neimportantă. E interesant că aceste piese de teatru nu dau răspunsurile pe care le aşteptăm, ci ne lasă pe noi, spectatori sau cititori, să interpretăm şi să analizăm opera; astfel, prin umor, mistificare, nonsens această formă de artă are trăsături existenţiale puternice care chestionează societatea şi omul: Cine suntem noi? După cum spunea scriitorul Gellu Naum, considerat cel mai important reprezentant român al curentului suprarealist şi unul dintre ultimii mari reprezentanţi ai acestuia pe plan european, am toată încrederea în libertatea spiritului şi în căutarea neobosită a întregirii lui, prin toate formele văzutului şi nevăzutului: „Mă încăpăţânez să caut fantomele în locurile cele mai vii, cele mai reale, cu certitudinea existenţei lor, undeva între noi, lângă mine, aici sau aiurea, pe această stradă sau poate, chiar în această casă. E vorba de o relaţie între vii, între oameni care se caută cu disperare, care răscolesc înnebuniţi mulţimile calme ca să se găsească, fără să aibă alt indiciu decât certitudinea existenţei celuilalt, neavând unul despre altul decât vaga idee pe care exasperantele apariţii înaintea întâlnirii le-o dau”.