Ultima sfidare


Autor: 

dr. Gheorghe Olteanu

În ultimii 20 de ani, sub regie UDMR-istă şi cu complicitatea politicianismului românesc, pentru a demonstra cine sunt proprietarii legitimi, adevăraţii creatori şi eroi ai Ardealului, acesta a fost invadat de o armată de statui, monumente, case memoriale, steme, steaguri, denumiri de străzi, pieţe, parcuri, şcoli, instituţii etc., multe închinate unor rasişti, iredentişti sau chiar criminali notorii.
Ca preludiu al sărbătoririi (cu acordul autorităţilor locale) la Miercurea-Ciuc, judeţul Harghita, a lui Horthy şi a reocupării Ardealului de Nord, prin Dictatul de la Viena, în 1940, s-a reinstalat, la sfârşitul lui august 2010, lângă Sfântu-Gheorghe, judeţul Covasna, la Reci, o statuie a „honvedului” maghiar, ridicată în 1941 şi dărâmată de Armata Română în 1944.

Evenimentul a avut loc în prezenţa membrilor Consiliului Judeţean Covasna, a prefectului Gyorgy Ervin şi a vicepreşedintelui Parlamentului European, Tokes Laszlo. La protestele organizaţiilor româneşti din zonă, Bucureştii tac profund, iar mass-media maghiară a găsit de cuviinţă să răspundă următoarele:
a) cei care protestează sunt ignoranţi, deoarece monumentul este închinat regimentului de infanterie, nr. 24, Braşov, care s-a acoperit de glorie în primul război mondial şi în care, alături de maghiari, au fost atât români, cât şi saşi (cu alte cuvinte, şi aceştia sunt glorifi caţi);
b) statuia ridicată, în 1941, prin iniţiativă privată (Pal Ferenc), a fost dărâmată de Armata Română „aşa-zisă eliberatoare”, fiind salvată de secuii vrednici şi isteţi, care au ascuns-o în muzeul secuiesc, apoi au îngropat-o pentru a nu fi descoperită de autorităţi;
c) plăcuţele de marmură, de pe soclul monumentului, cu inscripţiile originale, s-au pierdut. Singura menţiune, în presă, despre conţinutul lor se referă la „îndeplinirea destinului secuiesc”;
d) reinstalarea ei este dovada forţei, vredniciei şi unităţii secuieşti. Tokes Laszlo a scos în evidenţă fi delitatea şi credinţa secuiască, făcând legătura cu revoluţia din 1848 şi Divizia secuiască de atunci.
Înainte de a comenta aceste riposte maghiare, nu putem să nu remarcăm faptul că isteţimea şi patriotismul secuiesc au reuşit să salveze statuia, dar inscripţiile nu, ceea ce spune mult, pentru că nu este greu de imaginat ce aveau ele de transmis românilor, în 1941, în plină teroare horthystă.
În lipsa inscripţiilor iniţiale şi a altor documente ale vremii nu putem fi siguri nici măcar dacă monumentul a fost, realmente, închinat, în 1941, regimentului menţionat astăzi şi suntem nevoiţi a rămâne în domeniul ipotezelor. Dacă afi rmaţia mass-mediei maghiare este adevărată, întrebarea care se impune este resortul acelui act. A vrut atunci Pal Ferenc să demonstreze continuitatea tradiţiei locale, de la Divizia secuiască în timpul revoluţiei din 1848 - cum susţine Tokes Laszlo - şi până la eroica armată maghiară, care reocupase Ardealul de Nord şi se acoperise de glorie prin cele săvârşite împotriva a tot ceea ce era românesc? Cât se poate de verosimil. De ceea ce suntem convinşi, însă, este că menţionarea multinaţionalităţii regimentului amintit n-a jucat absolut niciun rol în motivaţia realizării monumentului. Cine poate crede că o persoană privată, în 1941, a vrut să reamintească, prin acest monument, eroismul unui regiment al înfrăţirii sub arme, a naţionalităţilor din Ardeal, pentru aceeaşi cauză, aşa cum sugerează maghiarii? În această logică, gestul lui Pal Ferenc ar fi fost unul de dizidenţă, de reproş chiar, privitoare la cumplita realitate din jurul său, în 1941, vizavi de perioada primului război mondial!? În aceeaşi logică, nu ne-ar mira dacă jurnaliştii maghiari şi-ar aduce aminte că această înfrăţire a naţionalităţilor era menţionată pe monument, în 1941, şi chiar în limba română. Limbă pe care noi, ignoranţi cum suntem, o ştiam ofi cial interzisă atunci, şi pe stradă.
Sau, ne putem aştepta să fim confruntaţi cu afirmaţia că românii au avut întotdeauna, atât în primul cât şi în al doilea război mondial, un statut privilegiat în armata maghiară, şi n-au servit niciodată, cum ne-am imaginat noi, drept carne de tun (chiar dacă asemenea „acuzaţii imaginare” sunt susţinute şi de autorul maghiar Nemeskurty Istvan, în cartea „Requiem pentru o armată”, la Budapesta, în 1972). Cele de mai sus nu ne-ar mai putea surprinde din moment ce până şi un expert, istoricul Demeter Laszlo, directorul Muzeului Bazinului Baraolt, declară în cotidianul „Kronika”, nr. 167 din 27 august 2010, despre perioada respectivă a anilor `40, în Ardealul de Nord, următoarele: atunci „românii au trăit cei mai liniştiţi ani din viaţa lor”; „ei primeau, ca toţi ceilalţi, alimente, îmbrăcăminte, încălţăminte”; „armata ungară era foarte atentă să nu se comită atrocităţi deoarece în Ardealul de Sud, sub tutelă românească, trăiau 400.000 de maghiari”; „la Colegiul Szekely Miko din Sfântu-Gheorghe studierea limbii române era obligatorie”; „în secuime au fost distruse 23 de biserici româneşti, dar acestea au fost construite din lemnul provenit din pădurile composesorale secuieşti, prin muncă silnică secuiască”. Dacă un istoric maghiar poate face asemenea declaraţii, ce pretenţii mai putem avea faţă de jurnaliştii maghiari? Nu puţini hungarologi, germani mai ales, au ajuns la concluzia că maghiarii trăiesc într-o lume a lor, hipnotică şi intangibilă, din care nu vor să fi e treziţi.
În acest context, suntem obligaţi să le reamintim, cu precădere experţilor maghiari, că perioada marcată de teroarea armatei horthyste, ca actor principal, în convergenţă cu populaţia şi bisericile maghiare, al distrugerii bisericilor româneşti, al asasinării, schingiuirii, jefuirii, înfometării, umilirii şi expulzării românilor din Ardealul de Nord, este irefutabil documentată.
Pentru a ne putea apropia cu adevărat de semnifi caţia monumentului, vom apela tot la fapte palpabile şi verifi cabile, anume la inscripţiile de azi, cele refăcute, care sunt elocvente şi evidente, aşa că e bine să le cunoaştem: „În amintirea eroilor regimentului nr. 24, infanterie Brassov” (de la „Brasso”, ca să fie clar de la cine au preluat românii denumirea). Aceasta este singura propoziţie adresată în limba română, „ignoranţilor”. Ea are rolul de a servi drept alibi, scoţând în evidenţă caracterul normal, inofensiv şi, deci, licit al monumentului. De ce este singura în limba română putem constata traducând restul inscripţiilor: „ridicată de Pàl Ferenc (1941) / refăcută de comunitatea Reci şi / autoadministraţia oraşului Bicske / în amintirea mileniului / 2000”; „mare e lumea şi cât e de mare / tu popor secuiesc atât eşti de mic / dar mare e lumina sufl etului tău / şi luminează lumea mare!”; „încă nu a degenerat / sângele secuiesc / fi ecare picătură a lui / valorează cât o scumpă perlă…”. Şi, în fine, încoronarea, esenţa, punctul pe i, binecunoscutul jurământ de credinţă: „Cred în unul Dumnezeu / Cred într-o unică patrie / Cred în reînvierea / Ţării maghiare / Amin”.
Credem că este suficient de clar, dar ne vedem nevoiţi să mai „traducem” din mesajul acestui monument al „fraternităţii armate” hungariste, atât pentru politicienii români cât şi pentru instituţiile abilitate, care ar fi fost obligate să reacţioneze, dar care ignoră apelurile românilor ardeleni, prefăcându-se a nu înţelege. O facem pentru a nu mai permite nimănui să se eschiveze prin neştiinţă.
„Honved” nu se traduce simplu „soldat” (katona), ci prin „apărător al patriei”, în acest caz, evident, al „patriei milenare”. De aceea, la sărbătorirea, în Miercurea-Ciuc, a lui Horthy şi a Dictatului de la Viena, au participat „honvezi” călări şi un tânăr îmbrăcat în hoved a dat citire, în uralele mulţimii, discursului ţinut cu 70 de ani în urmă, la Cluj, de amiralul fărăfl otă (cel care în unica sa misiune de luptă, în primul război mondial, a condus flota austro-ungară la dezastru).
Menţionarea „autoadministraţiei” oraşului maghiar Bicske rezonează cu „autonomia etnică locală”, pe care secuii urmează s-o dobândească, cu ajutorul nemijlocit al fraţilor din Ungaria.
De fapt, instalarea statuii de la Reci, atât în 1941 cât şi în 2010, urmează aceeaşi tradiţie şi are aceeaşi semnifi caţie simbolică. Semnifi caţie ce poate fi concentrată în arhicunoscutul „Nu, nu, niciodată!” (vezi în pagina 4 a „Condeiului ardelean”) sau prin formularea din anii `40 a lui Bajcsy-Zsilinsky, reluată în 1991 de preşedintele de atunci al Ungariei, Goncz Arpad - „În ceea ce priveşte Transilvania, există o singură alternativă: naţiunea maghiară - înainte şi după Trianon - ţine în modul cel mai ferm la dreptul ei de proprietate asupra întregii Transilvanii. Nu va exista niciodată o generaţie de maghiari dispusă să renunţe la acest sfânt drept istoric”. O formulare sintetizată, în acelaşi an, de Tokes Laszlo, astfel: „Avem drepturi istorice sacre asupra Ardealului, care justifi că lupta pentru redobândirea lui”. De aceea, la Reci, episcopul nu putea lipsi. Şi tot de aceea, în cunoştinţă de cauză, Armata Română a dărâmat statuia, în 1944.
Acum, după ce ni s-a reamintit că secuii au un sufl et mare, care iluminează întreaga lume; că sângele lor, atât de valoros, nu s-a degradat şi este, desigur, gata oricând să fi e jertfi t pentru cauza maghiară; că monumentul este destinat să le reamintească mileniul stăpânirii maghiare; că ei cred doar în Dumnezeul lor (Hadur, desigur, „Domnul războiului”, inventat de turanişti în secolul al XIX-lea) şi într-o unică patrie, reînviată, ţara maghiară, îndrăznesc să cred că prin acest monument, care pentru români nu a fost, nu este şi nu va putea fi niciodată decât cel al honvedului criminal, ultima limită a toleranţei noastre este mult depăşită. Ardeleni fi ind, reacţia noastră, în conformitate cu O.U.G. nr. 31, din 13 martie 2002, nu poate fi decât chemarea în faţa justiţiei a celor ce-şi permit să incite la ură interetnică şi să ne batjocorească până şi părinţii, victime ale honvedului odios, care şi-a jucat cu nestrămutată convingere rolul de călău, într-un genocid pe care maghiarii nu şi-l asumă, ci dimpotrivă, îl transformă cu neruşinare în prilej de slăvită aducere aminte. Această sfi dare, odată pentru totdeauna, trebuie să fi e ultima. Celor care-şi justifi că rezervele, faţă de asemenea acţiuni, prin neîncrederea într-o justiţie înrobită politic şi o legislaţie şchioapă, nu pot decât să le reamintesc că europeni fi ind, în Europa asemenea blasfemii sunt inimaginabile, ea dispunând şi de o Curte a Drepturilor Omului, care nu poate fi cumpărată şi nici nu iartă. Aşa cum, dacă vom răbda în continuare, istoria nu ne va ierta.

Categorie: