Un moment de luciditate după Ziua Naţională: cum stăm, totuşi, cu statalitatea românească?

Primim pe internet:

A venit şi a trecut 1 Decembrie. Bucurie firească, urări de la „La Mulţi Ani!” din toate părţile, defilări, dezbateri şi combateri, muzică, mici, fasole cu cârnaţi sau doar fasole simplă, de post, tihna unei zile libere, tăierea porcului, de toate. Mai puţin prezentă în această zi e o dimensiune pe care, totuşi, s-ar cuveni să nu o ignorăm cu desăvârşire, fie şi în momentele cele mai festive: luciditatea.
Sărbătorim, ne bucurăm, defilăm, facem urări de „La Mulţi Ani!”, dar parcă prea trecem cu vederea obiectul real al urărilor şi bucuriilor noastre din această zi festivă: statalitatea românească. Căci despre asta este 1 Decembrie înainte de toate. Despre statalitatea românească, despre momentul culminant al statalităţii româneşti pe care îl aduce anul 1918, anul în care pentru prima dată de când avem informaţii istorice certe, majoritatea absolută a românilor s-au regăsit în graniţele unui singur stat, condus de o elită politică românească.
Dacă am fi lucizi, am fi în stare să recunoaştem că, dincolo de aparenta siguranţă istorică pe care ne-o conferă integrarea în mult doritele formule de securitate militară şi prosperitate economică ale lumii occidentale, în NATO şi în UE, pe termen lung şi la nivel strategic perspectivele nu sunt tocmai roze pentru statalitatea românească.
Din nefericire, la aproape un secol de la Unirea din 1918, fundamentele româneşti nu arată deloc bine la o privire mai atentă. Când vorbesc despre fundamentele statalităţii mă refer la cele trei elemente cheie care definesc un stat: 1) teritoriul; 2) poporul; 3) puterea de stat / suveranitatea. În germana în care a fost enunţată această concepţie clasică din dreptul internaţional, aceste „Drei Elementen” sună şi mai bine: a) Staatsgebiet; b) Staatsvolk; c) Staatsgewalt.

Poporul şi statalitatea

Am să încep cu ceea ce e evident pentru toată lumea: poporul (Staatsvolk). Adevărul este că Poporul Român e pe ducă. Când spun că e pe ducă mă refer la realitatea înspăimântătoare care transpare la lumina zilei cu precizie matematică, în cifre şi tabele în format excel, pe pagina de internet a Institutului Naţional de Statistică http://www.insse.ro/cms/. Faceţi-vă cont pe site-ul INSSE (durează mai puţin de un minut), accesaţi baza de date „Tempo-online” şi apoi treceţi în revistă indicatorii fundamentali despre prezentul şi viitorul acestui popor, mai ales pe cei de la Partea A: Statistica Socială, Secţiunea A2: Mişcarea naturală a populaţiei.
Vedeţi ce ne spun indicatori precum POP201D „Născuţi vii pe judeţe şi localităţi”, POP202A „Rata de natalitate pe medii de rezidenţă…”, POP203A „Rata de fertilitate pe medii de rezidenţă” sau cruntul POP201G „Întreruperi de sarcină” (aici nu înţeleg de ce INSSE nu mai dă cifre după 2007, posibil că e vorba de nişte „reglementări / valori europene”). Încercaţi apoi să faceţi un mic exerciţiu de proiecţie în viitor şi să vă imaginaţi care vor fi consecinţele tendinţelor sociale exprimate de aceşti indicatori pe diverse planuri, de la numărul de posturi în învăţământul preşcolar şi şcolar, la dinamica pieţei muncii peste 15-20 de ani, la numărul potenţialilor recruţi pentru armata pe care presupunem că Statul Român o va avea şi în viitor, la numărul contribuabililor ipotetici la bugetul asigurărilor de sănătate, la fondul de pensii etc. etc..
N-am timp acum să fac eu socotelile, dar oricine cu competenţe elementare de aritmetică, demografie şi căutare pe internet ar putea să adune statisticile relevante şi să facă o proiecţie privind numărul bărbaţilor de vârstă militară (18-45 de ani) în România şi în ţări nu tocmai îndepărtate precum Turcia, Egipt sau Algeria în, să zicem, anul 2033. Estimarea mea este că vor fi nişte cifre foarte interesante, care ne vor da contururile magnitudinii unor provocări foarte probabile cu care Statul Român se va confrunta nu peste mult timp (până în 2030 mai sunt doar 13 ani…). S-ar putea să ajungem să ne rugăm să fim confruntaţi doar cu imigraţie pe scară largă şi ca discrepanţa dintre dinamica demografică din România (şi din toată Europa, de fapt) şi cea din ţările musulmane să nu se traducă şi în forme de interacţiune cu lumea islamică de tip mai clasic, aşa ca pe vremea lui Ştefan cel Mare…
Din nefericire, Secţiunea A3 „Mişcarea Migratorie a Populaţiei” de pe site-ul INSSE nu oferă şi nu are cum să ofere (dată fiind metodologia statisticii oficiale) o imagine comprehensivă despre cel de-al doilea mod în care Poporul Român e „pe ducă”: prin emigrarea, temporară sau definitivă, din ţara strămoşilor săi. Cifrele INSSE nu surprind decât o fracţiune din magnitudinea imensă a acestui fenomen fără precedent în istoria românilor. Rămâne de văzut care vor fi consecinţele pe termen mediu şi lung, un fapt este însă cert: plecarea a milioane de oameni buni de lucru şi, în mod particular, emigrarea a sute de mii de tineri (mulţi dintre ei bine calificaţi) este o pierdere imensă pentru Statul Român şi pentru viitorul acestei Ţări, indiferent cât de mulţi bani transferaţi de rudele din străinătate vor mai intra în economia românească.
Combinaţia fatidică dintre emigraţia masivă din ultimii 15 ani şi declinul demografic accelerat constituie cea mai mare ameninţare pentru siguranţa şi poate pentru însăşi supravieţuirea Statului Român pe termen lung. Că vrem sau că nu vrem să discutăm despre „demografie ca destin”, concluzia inevitabilă care se impune la o analiză lucidă a tendinţelor actuale din societatea românească este că, dacă şi în următorii 25 de ani continuăm tot cu năravurile şi politicile din primul pătrar de veac de după comunism, viitorul nu va arăta deloc bine, nici pentru poporul şi cu atât mai puţin pentru Statul Român.
Ar mai fi foarte multe lucruri de adăugat în ceea ce priveşte demografia şi poporul ca element constitutiv al statalităţii, însă în acest context mă voi limita doar să semnalizez un aspect esenţial în orice discuţie serioasă despre demografie: politica de stat privind avortul. Unul din cele mai uimitoare şi paradoxale fenomene într-o ţară confruntată cu o problemă demografică aşa de grave este lipsa oricărei iniţiative politice privind schimbarea politicii de stat privind avortul în direcţia eliminării sau cel puţin a limitării finanţării publice pentru medicii care realizează avorturi.
Este uimitor că la mai bine de un sfert de veac de la căderea comunismului o astfel de iniţiativă nu a apărut în România. Până la urmă se poate găsi o explicaţie sociologică (dar nu şi o justificare morală) pentru faptul că după 1989 România a adoptat una din cele mai liberale politici din lume în ceea ce priveşte regimul întreruperilor de sarcină. La nivel sociologic şi psihologic se pot identifica resorturile care, în anii de după căderea comunismului, i-au făcut pe români campioni mondiali la avorturi în condiţiile în care acest popor a fost abrutizat şi bezmeticit de un regim ce i-a cerut imposibilul: să facă (mai) mulţi copii, dar să nu mai ştie nici de Dumnezeu, nici de Biserică.
Ceea ce rămâne uimitor şi, până la un punct inexplicabil, este faptul că, în ciuda prăbuşirii demografice vertiginoase, nicio forţă politică sau măcar civică din această Ţară nu a luat iniţiativa de a milita pentru eliminarea finanţării publice pentru avorturi. În orice caz, problema finanţării publice pentru avort poate fi pe viitor un test sigur pentru autentificarea forţelor politice care se vor auto-prezenta ca fiind de dreapta, conservatoare, pro-naţionale, ba chiar creştine. La întrebarea: dacă dai bani publici pentru viaţă sau moarte?, nu există mai multe variante, ci doar „DA” sau „BA”.

Teritoriul şi statalitatea

Să trecem la alt „element” al statalităţii: teritoriul. Aici sunt veşti bune, nu-i aşa?! Nimeni nu s-a atins de teritoriul Statului Român de la Stalin încoace, integritatea teritorială a României e pusă 100% la adăpost de când suntem în NATO, totul e bine şi frumos. Chiar aşa?
Când vorbim despre teritorialitate şi stat în vremea globalizării Anno Domini 2016 se cuvine să înţelegem că în structurile de putere ale timpului nostru importanţa controlului teritorial este din ce în ce mai eclipsată (chiar dacă nu va fi niciodată înlocuită în întregime) de controlul funcţional.
„Control teritorial”, „control funcţional” - ce-i asta? Să explic pe scurt. Până nu cu mult timp în urmă, ca să controlezi o populaţie şi ca să extragi (prin fiscalitate şi alte instrumente) surplusul economic şi de altă natură produs de populaţia respectivă era, de regulă, absolut obligatoriu să poţi să controlezi cu o forţă armată, poliţienească şi administrativă proprie teritoriul pe care trăia populaţia respectivă. De aceea, luptele din trecut între state au fost în mare măsură lupte pentru teritorii.
Între timp, chiar dacă nu toată lumea s-a prins, jocul s-a schimbat. O noutate a vremurilor noastre este că, pentru a extrage plusvaloarea produsă de o populaţie, nu mai este neapărat nevoie să controlezi în mod direct şi vizibil teritoriul locuit de populaţia respectivă. În locul ocupaţiei politico-militare directe s-au inventat noi metode, mai subtile şi mult mai bine adaptate la tipul de societate în care am ajuns să trăim. O caracteristică fundamentală a acestei societăţi este diviziunea funcţională în diverse sisteme interdependente, cu care cetăţeanul de rând interacţionează zilnic în nenumărate forme, de la sistemul financiar, la cel medical, energetic, alimentar etc.. Astfel, dacă acum câteva zeci de ani o familie ţărănească cu pământ suficient îşi putea acoperi (fie şi la un nivel de frugalitate maximă) prin muncă proprie cea mai mare parte din nevoile de hrană, îmbrăcăminte, încălzire etc., astăzi orice cetăţean care învârte un buton sau tastează un cod (să aprindă becul, să scoată bani din cont, să umple rezervorul la automobil etc.) ca să poată să-şi ducă viaţa, este dependent de nenumăraţi alţi oameni, necunoscuţi unii altora, dar legaţi prin nevăzutele fire ale sistemelor funcţionale de care vorbeam mai sus.
Marea miză a politicii zilelor noastre este să reuşeşti să controlezi punctele cheie şi centrele de comandă strategică din aceste sisteme funcţionale. Astfel că, dacă un stat A reuşeşte să controleze, fie şi prin intermediari aparent neutri, precum diverse mari concerne „private”, sistemele funcţionale de importanţă critică (să zicem sistemele financiar şi energetic) dintr-un alt stat B, statul A controlează în mod strategic statul B, ba mai mult şi poate să influenţeze în mod decisiv o mulţime de aspecte din viaţa de zi cu zi cetăţenilor statului B. Asta fără să se mai încarce şi cu furnizarea de servicii publice către populaţia din statul B şi cu costurile administrative aferente.
Înlocuiţi „statul B” cu „România” şi veţi afla unde ne găsim de fapt în materie de statalitate românească în cel de-al doilea pătrar al secolului al XXI-lea. Realitatea profundă (de care nu vorbeşti însă nimeni dintre mai marii noştri politici) este că Statul Român este în mod practic un slugostat, adică un stat în care cvasi-totalitatea punctelor de comandă strategică din sistemele de care depinde bunăstarea şi siguranţa propriului popor au fost cedate către puteri statale străine, ce controlează mai mult sau mai puţin vizibil „firmele multinaţionale” către care Statul Român a privatizat sistemele respective (telecomunicaţiile, băncile, electricitatea, petrolul etc.). Nu mai vorbesc şi de faptul că, de multe ori, înaintea acestor „privatizări strategice”, Statul Român a investit din greu în respectivele sisteme, care mai apoi au fost cedate pe preţuri de nimic către „privaţii de stat” din ţări nu tocmai vecine, dar în mod indubitabil veşnic pretine…
Întâmplare sau lucrare? În orice caz, înaltă trădare a interesului naţional, pentru care nimeni nu va primi nimic niciodată, în afara unor pensii speciale babane ce vor fi încasate de cei pe care contribuabilul român i-a plătit şi îi va plăti ca să vegheze la „siguranţa naţională”. La urma-urmei, ce ne putem aştepta de la un (slugo)stat, care i-a înapoiat gradul de general şi i-a plătit pensia unui trădător ordinar precum Ion Mihai Pacepa? Aşteptăm (cel mai probabil, până la Sfântu’ Aşteaptă) să vină şi ziua în care Marele Lykurich îl va amnistia şi îi va da cuvenitele premii civice lui Ed Snowden pentru activitatea pe tărâmul apărării drepturilor omului, unde respectivul chiar a adus o contribuţie de reală însemnătate la nivel global…
Cam aşa stă treaba cu elementul „teritorialitate” în statalitatea românească a zilelor noastre. Că teritoriul nu e, totuşi, de neglijat nici măcar în lumea în care trăim, o dovedeşte faptul că aproape jumătate din suprafaţă arabilă a României a ajuns sub controlul unor „investitori străini”. Adăugaţi la asta şi faptul că de fiecare dată când puneţi benzină în rezervor de la OMV / PETROM, când plătiţi factura la ENEL sau la TELEKOM cotizaţi la o puşculiţă cu cheiţa peste mări şi ţări, şi veţi avea o imagine mai corectă despre cine e cu adevărat jupân pe teritoriul Statului Român.
Chestiunea teritorialităţii nu e chiar aşa de simplă, pe cum o lasă să apară aparenţele niciodată serios discutate în presa mainstream din Ţara românească. În ziua de astăzi, dacă vrei să controlezi o ţară şi un popor, nu mai este necesar să ocupi teritoriul respectivei ţări. O ocupaţie directă ar fi mult mai mult decât o încălcare a „dreptului internaţional”, ar fi, de fapt, o mare prostie. În locul ocupării directe, care îţi aduce o mulţime de probleme politico-militare, başca un munte de costuri, ba chiar şi obligaţia de a furniza bunuri publice pe teritoriul respectiv, e mult mai rentabil şi inteligent să ocupi prin intermediari aparent neutri (firme „private”, de fapt organizaţii controlate de grupurile care controlează şi birocraţiile statale din alte state) punctele cheie din sistemele strategice care determină ce se întâmplă de fapt pe teritoriul respectiv. Aşa că proştii pot să rămână cu impresia că tot ei controlează un teritoriu, li se vor admite chiar sărbători naţionale, defilări, muzici, discursuri etc., pentru că aşa e în ziua de astăzi, sclavii trebuie să fie fericiţi, spălaţi pe creier şi re-educaţi. În realitate, din punct de vedere al deciziilor strategice, teritoriul naţional este de facto sub controlul altor „suverani”.
Evident, amicii liberali vor spune că exagerez, că-s un înapoiat, un ignorant şi un reacţionar înrăit, care nu pricepe cum vine treaba cu „liberul schimb” şi cu capitalul, care n-are mamă, n-are tată, nu urmăreşte decât profitul şi „optimizarea alocării resurselor” dincolo de toate „rigidităţile” şi „ineficienţele” cauzate de existenţa graniţelor statale. Tuturor acestora le spun să aibă puţintică răbdare, pentru că, întotdeauna, dar absolut întotdeauna, fără excepţie, după vară urmează şi iarna. Iar toate semnele anotimpului politic indică fără tăgadă că în curând şi la noi pe continent, în bătrâna noastră Europă, va veni iarna politică, cu schimbări mari, îngheţuri şi vijelii serioase. Iar când iarna va veni, atunci se va vedea dacă, într-adevăr, nu e nicio diferenţă între statele care şi-au păstrat sub control propriu centrele de decizie strategică de pe teritoriul naţional şi (slugo)statele care au vândut totul pe nimic sub impulsul nălucii hipnotice că după iarna comunismului urmează vara fără de sfârşit a liberalismului şi a „integrării europene”.

Puterea de stat / suveranitatea şi statalitatea

Despre ce (mai) înseamnă suveranitatea în timpul nostru şi despre specificităţile cazului românesc, s-ar putea scrie o carte întreagă. În acest context, mă limitez să menţionez doar două aspecte esenţiale.
În primul rând, aş vrea să subliniez faptul, foarte puţin conştientizat de cei care sărbătoresc la 1 Decembrie România ca „stat naţional, suveran, independent, unitar şi indivizibil” (Art. 1 din Constituţie), că, în realitate, ordinea de drept din societatea românească decurge nu doar dintr-o singură sursă (Constituţia României), ci din două surse şi că, de facto, în această ţară avem două constituţii. Pe prima o ştie şi o invocă toată lumea - broşurica pe coperta căreia scrie „Constituţia României”. A doua constituţie a României, cunoscută şi consultată doar de specialişti, e reprezentată de „Tratatul de la Lisabona” (de fapt, e vorba de două tratate, de „Tratatul privind Uniunea Europeană” şi de „Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene”). Chiar dacă textul „Constituţiei României” a fost adus din condei pe vremea lui Năstase pentru a-l face cumva compatibil în literă cu tratatele Uniunii, între spiritul celor două texte constituţionale există o tensiune care nu se va putea rezolva decât atunci când unul va dobândi precedent absolut asupra celuilalt (sau unul se va desfiinţa, vezi şi iniţiativele de schimbare a Constituţiei). Deocamdată, Constituţia României (Art. 20) admite precedenţa prevederilor internaţionale privind drepturile omului asupra celor naţionale, fapt care le vine ca o mănuşă tuturor celor care vor milita pentru sincronizarea realităţilor sociale din România cu „bune practici” în domeniul drepturilor omului cu mare vogă în Occident, precum căsătoria homosexuală sau eutanasia.
Al doilea aspect pe care vreau să-l menţionez aici este că, în condiţiile dezastrului cauzat de gestionarea frauduloasă a statalităţii româneşti de către partidele vânturate la putere după 1990, marea miză a următorilor ani şi singura formă de suveranitate pe care trebuie să o păstrăm şi avem şanse să o salvgardăm este suveranitatea culturală. Prin suveranitate culturală mă refer la dreptul de a decide asupra ce e bine şi ce e rău în chestiunile fundamentale care privesc felul nostru de a fi, tradiţiile noastre istorice şi identitatea noastră culturală şi naţională. O chestiune de acest fel este şi familia şi/sau educaţia copiilor. Aşadar, indiferent de ce trend e la un moment dat la modă la nivel internaţional (căsătoria între persoane de acelaşi sex, căsătoria poligamă, educaţia anti-autoritară a copiilor, cu educaţie sexuală obligatorie de la grădiniţă sau orice alte nebunii de acest gen), va fi o chestiune de viaţă şi de moarte naţională ca, în condiţiile în care am pierdut suveranitatea economică şi politică, să reuşim să salvăm şi să păstrăm (fie şi cu preţul unor lupte cu arma în mână) tipare culturale şi instituţii sociale compatibile cu identitatea noastră istorică şi cu felul nostru de a fi.
În ultimă instanţă, miza capitală va fi rolul şi locul pe care creştinismul (căruia îi datorăm în istoria românească) îl va avea în România secolului al XXI-lea. Problema fundamentală va fi dacă, după cum a fost şi pentru înaintaşii noştri, creştinismul va fi constitutiv sau doar decorativ în societatea românească. Dacă creştinismul va ajunge şi la români un simplu detaliu decorativ, aşa cum s-a întâmplat deja în anumite ţări, cândva creştine, din Occident, atunci tendinţa istorică actuală de prăbuşire a natalităţii, naţionalităţii şi statalităţii româneşti nu va putea fi stopată, indiferent de ce soluţii de ultimă oră vor mai născoci politicienii noştri în prezent şi în viitor. Pe de altă parte, dacă în viitor creştinismul va rămâne constitutiv pentru identitatea şi cultura românească, iar afirmarea credinţei creştine va fi însoţită treptat şi de faptele vieţii creştine (cum ar fi asumarea de către femei a învăţăturii evanghelice că mântuirea stă în strânsă legătură cu naşterea de prunci), s-ar putea să mai avem o şansă. Ultima.
Corneliu Berari,
3 decembrie 2016

Categorie: