Un poem existenţial

Miron Cozma (foto) este un „erou al zilelor noastre”, în sensul că anii postdecembrişti i-au conferit o celebritate incontestabilă. E adevărat că personalitatea lui e controversată: a avut şi mai are susţinători care arată bunele intenţii ale acţiunilor sale, aşa cum alţii, şi nu puţini, susţin că aceste acţiuni au însemnat acei ani cu încăierări fratricide sângeroase, cu bătăi a căror imagine a rămas întrupată pe retina ochilor îngroziţi ai privitorilor. A urmat o pedeapsă - câţiva ani de închisoare -, pedeapsă şi ea controversată: unora li s-a părut o nedreptate, tot aşa cum altora li s-a părut prea blândă.
Miron Cozma a fost şi este un adevărat lider de sindicat pe care multă lume din Ţară sau din străinătate îl consideră un Nelson Mandela al României şi Europei. În 2005, când iese din închisoare pentru prima oară, pentru un timp foarte scurt, la Paris, la Acordul Internaţional al Muncitorilor şi Popoarelor din 121 de ţări, Miron Cozma este numit Nelson Mandela de România şi Europa. El a fost ales vicepreşedinte al acestei asociaţii încă din închisoare. În 12 decembrie 2014, când s-a făcut slujba de pomenire a lui Nelson Mandela, ambasadorul Africii de Sud la Bucureşti l-a numit din nou Mandela de România şi Europa. Prin Rezoluţia nr. 2846 a ONU de la Geneva, Miron Cozma a fost declarat liderul de sindicat numărul 1 al lumii. Această rezoluţie a fost validată în 2007, tot în Geneva, când Cozma era a doua oară în închisoare, iar fratele lui a plecat la acea manifestare şi a mulţumit pentru înalta demnitate acordată.
Dar istoria contemporană are misterele ei, a căror desluşire rămâne în seama viitorului. Şi nu este în intenţia noastră a lămuri vinovăţia sau nevinovăţia lui Miron Cozma, supranumit „Luceafărul Huilei”, supranume pe care el însuşi l-a adoptat, considerându-l potrivit şi pentru că, aşa cum spunea profesoara lui de română din liceu, pe nume Maria Tecar, găsea o asemănare între înfăţişarea lui fizică şi cea din imaginile cunoscute din istoria literară ale „Luceafărului poeziei româneşti”. Adevărul este că acest supranume i-a fost dat pentru prima dată, pe 8 martie 1990, de un miner, pe numele lui Costel Nicoliţă, şef de brigadă la Mina Lonea, fiind apoi reluat de marele actor Florin Călinescu. Şi cum un adevăr verificat este acela că poezia se naşte fie dintr-o mare nemulţumire sufletească, dintr-o indignare profundă, dintr-un sentiment de revoltă, dintr-o conştiinţă ultragiată de lipsa de înţelegere din partea contemporanilor, Miron Cozma a început să scrie poezii.
Dintre acestea, mie mi-au parvenit câteva pagini de versuri cu o caligrafie admirabilă şi, lucru absolut lăudabil, fără greşeli de ortografie, intitulate autobiografic Luceafărul fiinţei mele huilice. Este un amplu monolog confesiv, în versuri frânte, sacadate, specifice prozodiei maiakovskiene, în care se conturează o compoziţie antitetică: eu, Lucefărul, cu fiinţa mea huilică şi „fiinţele umane”.
Chiar după atâtea nedrepte lovituri şi jigniri, unele înverşunate acuzări din partea „fiinţelor umane”, Luceafărului, a cărui putere vine chiar din „fiinţa sa huilică”, nu-i vine să-i acuze de vinovăţie, ci doar de tăinuire şi de necunoaştere (voită?, indiferentă?) a adevărului. Din acest moment, poemul se transformă într-un lung discurs polemic, evidenţiind o discordanţă numai aparentă, între el şi „fiinţele umane”, pentru că în fond şi el şi acestea doresc un fel de grădină a raiului pe pământ. Luceafărul se oferă generos să propună „fiinţei umane” diferite moduri de a fi fericită fără să-i ceară nimic, ba mai mult se angajează să ocrotească această fericire visată, la care nu se poate ajunge decât prin soluţia cristică a îndepărtării făţărniciei, cabotinismului. În final, Luceafărul îşi exprimă satisfacţia că a oferit o lecţie de prudenţă şi de înţeleaptă prevedere - ferindu-i pe oameni de… (şi urmează după această prepoziţie o lungă enumeraţie, culminând cu „în special de voi, fiinţe umane…”). Răul - este în noi înşine, în sufletul nostru, sugerează acest final de poetică enumeraţie. Dar Luceafărul, care suferă de nenorocirile „fiinţei umane”, este convins că o lacrimă a sa, simţită în inimă, o va face pe aceasta să se îndrepte către Cer. Este punctul de întâlnire între Luceafăr şi „fiinţa umană” - pentru ambii această proiectată întâlnire însemnând speranţă, premisa unei înţelegeri sincere şi adevărate.
Preluând o schemă compoziţională din celebra poezie eminesciană, poemul lui Miron Cozma, în ciuda unor digresiuni sau enumerări prolixe, impresionează prin sinceritatea confesiunii într-o pledoarie pro domo, la care cititorul este invitat să-şi dea sau nu adeziunea.

Categorie: